În Iaşi, la două minute de mers pe jos de
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, în inima Parcului Copou, se află Muzeul
„Mihai Eminescu“. Clădirea a fost construită într-un timp record, de doar şase
luni, fiind deschisă publicului vizitator în anul 1989, atunci când s-au
împlinit o sută de ani de la moartea poetului. Un alt reper în Parcul Copou din
Iaşi îl constituie Teiul lui Eminescu, denumit şi „copacul îndrăgostiţilor“, în
apropierea căruia poetul îşi găsea adesea inspiraţia. La 24 de ani de la
deschiderea punctului muzeal, am invitat-o la dialog pe Corina Negură, responsabil al obiectivului cultural.
– Care
este povestea acestei clădiri?
– Mihai Eminescu a trăit în Iaşi, dar, spre
deosebire de alţi scriitori, nu a avut o casă a lui, în care să fie amenajat un
muzeu. A locuit cu chirie, a fost găzduit de prietenii săi ieşeni şi noi spunem
că Iaşiul şi spaţiul ieşean au însemnat foarte mult pentru viaţa lui Eminescu
omul, dar şi pentru creatorul, artistul Eminescu. Mai ales prima perioadă, cea
care a început cu anul 1874, care a durat trei ani, a contat foarte mult pentru
creaţia eminesciană, dar şi pentru viaţa sa personală. Aici se afla poetesa
Veronica Micle, pe care o cunoscuse deja la Viena. Aici l-a cunoscut pe Ion
Creangă, aici avea foarte mulţi prieteni dragi, care îl iubeau, îl admirau, îl
stimau. Aici s-a simţit bine, aici a fost fericit. Proiecte pentru un Muzeu
„Mihai Eminescu“ în Iaşi existau din perioada interbelică. Marii oameni de
cultură din timpul acela ar fi dorit ca în Iaşi să existe măcar un punct
omagial Eminescu. Nu s-a realizat atunci, dar în anul 1989, când s-au împlinit
chiar o sută de ani de la moartea sa, acest proiect a luat fiinţă. În numai şase
luni s-a realizat totul, a fost o concentrare de forţe şi un val de patriotism şi
de iubire de lirica eminesciană şi, totodată, de mândrie că Eminescu a trecut
pe aici. Iată deci o poveste frumoasă.
– În inima Parcului Copou.
– Da, este vorba despre grădina publică de pe
la 1800 şi ceva, în apropierea teiului care astăzi poartă numele poetului. Un
copac din vechiul codru care altădată acoperea tot dealul Copoului, cu vârsta
estimată de specialişti de la Grădina Botanică, care l-au şi declarat monument
al naturii, între 250 şi 300 de ani. Iată câte lucruri sunt parte din această
poveste emoţionantă. Un copac care chiar nu a vrut să moară, pentru că a fost
la un moment dat lovit de un trăsnet, s-a uscat, a fost îngrijit, iar din
trunchiul vechi s-a născut unul nou, pe care îl admirăm şi care înfloreşte în
fiecare an, după cum spune domnul Mandache-Leocov, fost director al Grădinii
Botanice ieşene.
– Clădirea este construită într-un stil
aparte?
– Este o operă de arhitectură, chiar studiată,
analizată de studenţi. Este potrivită pentru un templu eminescian şi planurile
acestei incinte aparţin arhitectului ieşean Virgil Onofrei. El a ţinut ca
această clădire să i se potrivească lui Eminescu, personalităţii şi complexităţii
operei sale, şi a reuşit într-adevăr o operă de artă grandioasă, cu deschidere
maximă, somptuoasă, luminoasă, cu o îmbinare de stiluri şi cu multe trimiteri
spre lirica eminesciană.
– La ce vă referiţi?
– Sala de la intrare, pe care chiar arhitectul
a numit-o Sala Zodiac, este, după cum se poate vedea, o reflectare terestră a
astralului prin cupola pe care o avem sus. Sus cer, jos cer, şi Eminescu –
undeva între. Este conectat la terestru şi astral. Concret, se face referire la
marile teme ale poeziei sale cosmogonice, avem multe arcuri de boltă, stol de păsări,
punte de trecere dintre viaţă şi moarte, dintre cer şi pământ, aspiraţia spre
infinit, spre necunoscut. Arhitectul nu a lăsat nimic la voia întâmplării, prin
această îmbinare de stiluri, de modern şi folclor, sunt evident trimiteri spre
lirica eminesciană şi personalitatea lui Mihai Eminescu. Chiar în sala de la
intrare vă primeşte o statuie impozantă reprezentându-l pe poet, ca un fel de
altar.
– Vorbiţi-ne şi
despre exponatele din incinta muzeului.
– Din 1989 şi până astăzi,
exponatele noastre s-au înmulţit şi diversificat. Muzeul are obiecte
structurate pe două coordonate: importanţa Iaşiului în viaţa lui Mihai Eminescu
şi importanţa lui în spaţiul cultural românesc. Există mai multe segmente
expoziţionale. Traducerile din opera eminesciană, în prima sală, pentru a ne
asigura că toată lumea ştie că locul lui Mihai Eminescu este în galeria marilor
personalităţi ale umanităţii. Avem, de asemenea, o colecţie de ilustrate din Iaşiul
vechi, oraş pe care poetul l-a iubit. Distinctivă este şi colecţia de artă
plastică foarte bogată, care poartă semnături ale marilor noştri artişti,
pictori, sculptori, graficieni, toate în legătură cu opera eminesciană – Costache
Agafiţei, Traian Mocanu, Mircea Ispir, Eugen Ştefan Bouşcă, Iulia Hălăucescu,
Dan Hatmanu, Ion Neagoe, Adrian Podoleanu, Ligia Macovei, Done Stan.
– Aveţi şi ediţii ale
operei lui Eminescu?
– Avem o colecţie
importantă de ediţii Eminescu, începând cu notabila ediţie Maiorescu, cea tipărită
la editura Socec din Bucureşti, în anul 1884. Acestea sunt ediţii foarte
valoroase, foarte rare, pe care le arătăm publicului nostru, mai ales celui tânăr,
ca să vadă cu ochii proprii şi să aprecieze cât de importantă rămâne această
operă pentru noi, românii, pentru spaţiul cultural românesc. Evident, este şi
ediţia operelor complete, apărută la Editura Academiei Române, în cele şaptesprezece
volume, impresionante, masive.
– Dar manuscrisele poetului?
– Un segment expoziţional foarte important este
integralitatea manuscriselor eminesciene. Pe la 1977–1978, munca de aducere de
la Bucureşti a microfilmelor manuscriselor eminesciene a fost dusă la bun sfârşit
de specialişti de la Ipoteşti şi Iaşi. Manuscrisele Eminescu sunt în
integralitatea lor la Biblioteca Academiei Române din 1902, când au fost
predate acolo de Titu Maiorescu, dar marele filosof Constantin Noica, într-o
conferinţă la Casa Pogor, a sugerat ca aceste manuscrise să fie fotocopiate şi
dispersate în mai multe locuri din ţară, pentru ca publicul să le poată vedea.
Toată lumea poate să vadă cum scria, cum lucra pe text mai ales, cât de nemulţumit
era de variantele pe care le găsea, până când ajungea la cea perfectă, cea pe
care o citim astăzi în cărţile sale. Expoziţia de manuscrise Eminescu este
permanentă, în casa unui scriitor se pleacă de la manuscris, de la laboratorul
de creaţie. Dar aici avem mai bine de 60 de volume de fotocopii după
manuscrisele eminesciene, este rulată tot timpul, deschidem mereu la alte
pagini, pentru ca publicul să le poată vedea, să le poată citi, iar motto-ul
sub care este întotdeauna organizată este un citat din Constantin Noica, asupra
căruia eu invit publicul să mediteze: „Omul acesta a trăit cu suferinţa de a nu
şti tot“. Pentru că, aşa cum spuneam, Iaşiul a fost foarte important în viaţa
lui Mihai Eminescu, nu am putut trece peste rolul pe care personalităţile oraşului
l-au avut în viaţa poetului – mă refer la Veronica Micle, la Ion Creangă şi la
fenomenul cultural „Junimea“, din care a făcut parte. Avem deci trei segmente
expoziţionale dedicate acestora, avem fotografii originale ale Veronicăi Micle şi
ale fiicelor sale, fotografii ale lui Ion Creangă, manuscrise, ediţii prime.
Segmentul dedicat Junimii conţine şi revista „Convorbiri literare“ în original,
pentru ca toată lumea să poată vedea ce a însemnat acest fenomen cultural, ce
mare amploare a avut.
