A fost odată, ca niciodată, o fată frumoasă care împodobea cu cântec, cu dragoste şi cu o blândă tristeţe „spaţiul carpato-danubiano-pontic“. Mai întâi, s-a lăsat cucerită, ea însăşi, de vocea pe care ceilalţi au descoperit că o are, apoi, în ordine, a fost cucerită de iubirea ei, de visul ei, de copilul ei, de chipul ei, de mitul ei. Şi, din păcate, unele dintre acestea nu se prea potriveau între ele. Dar ea nu ştia. Doar ochii, acele „oglinzi ale sufletului“, ştiau ceva. Pătrunzătoare sau numai trează, privirea Mădălinei părea lipsită de acea bucurie durabilă pe care o numim fericire. Pe nesimţite, după exuberante succese profesionale, după dureri sufleteşti mistuitoare, după regii, machiaje, şedinţe foto, artificii care transformă omul în marfă, trezesc admiraţia publicului făcând vedeta vandabilă, sufletul Mădălinei s-a surpat. (...)

    Unii au asemuit comportamentul şi soarta singuraticei fete cu soarta unei ţări frumoase şi talentate numită România. Chiar şi recurgerea la pesticide drastice – chimice, în cazul fetei, plus sociale în cazul ţării (falimentarea instituţiilor de sănătate, îndepărtarea personalului medical de o societate cu morbiditatea şi mortalitatea în creştere, corupţia şi altele) –, zic dânşii că le e comună. Aşa o fi? N-o fi aşa?

    Moartea sinucigaşei – rog familia să mă ierte! – a venit ca o nesperată sursă de câştig pentru televiziuni. Pentru că, din cei trei S aducători de rating, adică Sex, Scandal şi Sânge, dânsele au pus mâna pe cel puţin doi. Dacă doar se otrăvea eroina, dar nu murea, s-ar fi prezentat „pe surse“ informaţia, apăreau nişte poze melodramatic sexy în tabloide, sau nu se prezenta nimic. Dacă doar dispărea în mod misterios, o televiziune specializată s-ar fi ocupat de dânsa ani la rând; cele nespecializate ar fi bârfit puţin, apoi ar fi râs şi ar fi uitat. Ar fi continuat însă cu toţii, analiza atentă, la „Ştiri“, a principalelor fapte şi întâmplări relevante din viaţa românilor: omucideri, sinucideri, accidente, incidente cu deznodământ sumbru. Dacă Mădălina doar murea şi nu se otrăvea, s-ar fi vorbit de ea, pe ici-pe colo, cel mult două zile. Într-o zi s-ar fi prezentat ferparul şi într-o alta – înmormântarea. Pe un fundal de sunet şi lumină, cu fragmente de spectacol, un travelling duios ar fi însoţit sicriul elegant până la groapă, colegii s-ar fi întristat telegenic, fanii ar fi aplaudat şi gata. Dar ea a procedat într-un mod de-a dreptul S-candalos, a înghiţit otravă, s-a lovit la cap, a curs S-ânge şi chiar a murit (S-a dus). Împrejurări cumplite ce promiteau un rating extraordinar, piaţă internaţională, priorităţi la export. Prin urmare: 4–5 până la 7 zile de cântec, imagini, „analiză critică“ şi căinare, nu pe unul – două, ci pe majoritatea posturilor noastre de televiziune. Aşa se face că a fost „promovat“ obsesiv bietul chip al fetei (iar rog familia să mă ierte!), devenită post-mortem o marfă hipervandabilă. Au curs şi aici viiturile: ştiri, declaraţii, talk-show-uri în care participanţii au lucrat, după puteri, la promovarea propriei personalităţi. Între timp, mai muriseră şi alţii, nesinucigaşi, deci neinteresanţi, personalităţi culturale de primă mărime, precum actriţa şi decanul de facultate Lucia Mureşan, omul de radio şi de muzică Gruia Stoia. Pentru ei nu mai erau lacrimi şi nici loc pe ecrane. Mădălina a încins camerele de luat vederi şi la Trinitas, postul Bisericii ortodoxe, unde participanţii se plângeau că înlocuirea funeraliilor obişnuite cu o slujbă sumară în afara bisericii, singura rugăciune permisă pentru cei care se sinucid, a stârnit proteste şi a învinovăţit Biserica de anacronism. (Dacă s-ar fi explicat limpede că repartizările pentru Rai şi Iad nu se fac pe Pământ, ci în Cer, că slujba reprezenta în acest caz un puternic mesaj educaţional exclusiv pentru cei rămaşi în viaţă, care trebuie să înţeleagă că o asemenea conduită nu poate avea valoare de model – cum riscă să-i atribuie, prin abuz, televiziunile – protestele străzii ar fi căzut, probabil, în derizoriu.)