Timp îndelungat (din 111 î.Ch. până în 938 d.Ch.), Vietnamul fost unul dintre statele vasale sau o provincie a Chinei, ceea ce a avut o puternică influenţă asupra limbii, culturii, structurilor statului şi religiei. Limba vietnameză a fost mult timp scrisă cu caractere chinezeşti, până când câţiva colonişti vestici au introdus Quoc ngu, o transcriere cu caractere latine a limbii vorbite, ce se menţine şi azi. Unul dintre primele state vietnameze s-a numit Dai Viet Quoc (în traducere liberă, Marele Regat Viet) şi a fost recunoscut la acea vreme de împăratul chinez. Dacă nordul Vietnamului a fost ori independent ori sub control chinez, sudul, constitut în jurul deltei Râului Roşu, a existat sub influenţa mai multor regate, Funan, Champa şi al khmerilor. În 1802, dinastia Nguyen a preluat puterea şi a stabilit capitala la Hué, pe malul Mării Chinei de Sud, proces sprijinit de coloniştii francezi în schimbul unor privilegii. În octombrie 1887, francezii constituie Indochina, prin anexarea Vietnamului, Cambodgiei şi Laosului. În teritoriile ocupate, ei vor practica o politică brutală de opresiune, ceea va genera, între cele două războaie mondiale, numeroase mişcări de rezistenţă populară şi apariţia de lideri naţionali, printre care Ho Chi Minh. Sub conducerea lui, gherilele vietnameze de ideologie comunistă preiau puterea în cea mai mare parte a ţării. Înfrângerea garnizoanei franceze din Dien Bien Phu, în 1954, se soldează cu capitularea francezilor, cu tot sprijinul primit de la americani. În urma acordului de la Geneva, ţara va fi împărţită în două, Vietnamul de Sud, condus de preşedintele Diem, cu capitala la Saigon şi sub influenţă americană, şi cel de Nord, condus de Ho Chi Minh, cu capitala la Hanoi („Între râuri“), sub influenţă chineză.

  Încercarea de unificare propusă de Nord eşuează şi în Sud se creează mişcarea de eliberare cunoscuta şi sub numele de Viet Cong. După asasinarea de către gherilele Viet Cong a preşedintelui Diem şi a fratelui său, în 1964, americanii instalează un preşedinte marionetă şi trimit peste jumătate de milion de soldaţi să înfrângă mişcarea de rezistenţă. Aşa a început unul dintre cele mai sângeroase războaie de rezistenţă, soldat cu numeroase victime şi ale cărui consecinţe se simt încă şi astăzi. Trupele vietnameze din Nord vor cuceri Saigonul la 30 aprilie 1975. Un an mai târziu, se constituie Republica Socialistă Vietnam şi începe procesul de „epurare“ a colaboratorilor, printre altele soldat cu emigrarea masiva, in anii ’70 şi ’80, mai ales a minorităţii chineze Ho în Europa. După o perioadă de izolare internaţională, ocuparea Cambodgiei în 1979 şi eliberarea ei de regimul Pol Pot, guvernul comunist începe, din 1986, procesul de reformă, numit Doi Moi („noua politică“), deschide graniţele şi normalizează relaţiile cu din ce în mai multe state.

   Astăzi, Vietnamul este una din atracţiile turistice ale fostei Indochine. Se pot vizita splendidele locuri istorice bine conservate, cum ar fi vechiul oraş imperial Hué, cu „oraşul interzis“ – reşedinţa nobililor vietnamezi, o copie la scară mică a adevăratului oraş interzis chinez. Sau centrul Saigonului („Parisul Estului“), cu vile în stil francez şi cu celebrele hoteluri şi cafenele de unde s-a transmis lumii întregi războiul împotriva căruia s-a ridicat un munte de proteste venite de pretutindeni. Palatul Reunificării, unde s-a hotărât unificarea ţării în 1975, este deschis publicului iar in muzee se află adunate vestigiile războiului. Saigonul se numeşte acum Ho Chi Minh şi este „ocupat“ de o populaţie în creştere, tânără şi motorizată (sunt peste cinci milioane de motorete pe străzile supraaglomerate).

   La 45 km nord de Saigon, se află tunurile de la Cu Chi, un muzeu în aer liber al rezistenţei vietnameze din sud. În plantaţiile de cauciuc, „vietcongii“ au supravieţuit la peste 10 m sub pământ, într-o reţea de tuneluri strâmte, lungă de 200 km, şi s-au dovedit de neînfrânt. De altfel, singura posibilitate de supravieţuire într-un război în care s-au folosit de trei ori mai multe bombe decât în al Doilea Război Mondial, din care 90% în sud… Pentru a distruge vegetaţia şi a spori vizibilitatea, americanii au aruncat timp de zece ani tone de erbicide exfoliante, cunoscute sub numele de agent orange (agentul portocaliu: o combinaţie de două erbicide, cherosen, diesel şi dioxină), nume dat după culoarea bidoanelor de 55 de galoane în care era stocat. Ravagiile la sol provocate de acest exfoliant se mai pot vedea şi azi, mai ales în jurul My Son. Efectele mutagene şi cancerigene au fost studiate după război şi se estimează că ar fi în jur de un milion de victime, vietnamezi dar şi soldaţi americani. Dacă în rândul vietnamezilor malformaţiile congenitale şi cancerele sunt sursa majoră de dizabilitate, veteranii americani ai războiului din Vietnam suferă încă de pe urma efectelor expunerii la agent orange, aşa-numitul „sindrom Vietnam“. Astfel, în rândul lor s-a constatat o incidenţă crescută de neuropatii, amiloidoze, leucemii cronice, diabet zaharat de tip 2, boală Hodgkin, porfirii, cancere (de prostată, respiratorii ş.a.), sarcoame, mieloame, afecţiuni psihice etc.

   Dioxina se menţine în solul din anumite zone, în concentraţii crescute, şi tot acolo se nasc frecvent copii cu malformaţii grave. Agentul portocaliu afectează acum a treia generaţie de vietnamezi iar, de curând, ultima încercare a părţilor implicate în război, de a ajunge la un acord privind compensarea victimelor şi epurarea mediului, a eşuat.