Ca structură, programul a fost cumva atipic şi pentru că a propus o paletă repertorială extrem de diversă, de la preclasic la secolul XX, pentru că a inclus secvenţe scurte, într-un caleidoscop binevenit şi atractiv într-un matineu duminical, dar şi pentru că, de această dată, ansamblul a evoluat doar în formaţie de coarde, deci în formulă camerală. Anticipând prima zi de noiembrie, concertul s-a deschis cu Amurg de toamnă de Alfred Alessandrescu, lucrare de atmosferă, deosebit de inspirată, cândva frecvent regăsită pe afiş, readusă acum în memoria noastră în sonuri estompate, cu tentă meditativă, poate şi cu o undă de tristeţe. Schimbând registrul expresiv, Menuet de Boccherini s-a înscris pe linia „şlagărelor“ deosebit de agreabile, care cuceresc oricând, urmat de două creaţii vivaldiene – Simfonia în do major şi Concertul pentru chitară şi orchestră, solist fiind Mihai Cojocaru, rezolvând cu acurateţe scriitura destul de solicitantă, cu o frazare adecvată, surprinzătoare fiind însă apelarea la microfonul de amplificare, mai ales într-o sală cu acustică foarte bună, cum este cea a
Ateneului Român. Au urmat apoi Sarabanda, Giga, Badinerie de Corelli, parcurse cu acurateţe, asemenea liricului Intermezzo din opera Cavalleria rusticana de Mascagni sau acelui Adagietto din Simfonia nr. 5 de Mahler care, prin încărcătura sa, se apropie de rugă, şi tocmai de aceea este cântat în momente de reculegere, de aducere aminte şi omagiu celor dispăruţi. Revenind la Vivaldi şi la… sezonul pe care îl traversăm, cu acelaşi Iosif Ion Prunner la pupitru, ansamblul a colaborat, în Toamna din ciclul Anotimpurile cu violonistul Daniel Mihai, care a „atacat“ partitura cu aplomb şi cu o vigoare foarte departe de stilul preclasic, dorind să etaleze în primul rând performanţa tehnică, aspect prelungit şi în bisul acordat prompt – un Paganini dificil, aproape agresiv, convingând încă o dată că exhibiţionismul nu are nimic în comun cu arta interpretativă, dar publicul – în mare parte tânăr – a aplaudat entuziast. După o asemenea „toamnă“ agitată şi gălăgioasă, Serenada de Elgar a readus calmul şi sonorităţile „bine temperate“, la finalul unui concert care a cuprins şi opusuri recent incluse în repertoriul orchestrei, alcătuind o combinaţie stilistică mozaicată în sine, poate nu foarte pregnant reliefată, poate uşor monocromă şi sub aspectul nuanţelor şi al expresivităţii, dar deosebit de „gustată“ de public, răsplătind Orchestra Medicilor cu aplauze prelungi şi chiar ovaţii, aşteptând însă zadarnic bisul „tradiţional“.
La început de stagiune, medicii-instrumentişti ne-au oferit deci un matineu „de efect“, realizat ca de obicei cu bucuria de a cânta şi de a prezenta spectatorilor fideli opusuri din cele mai diverse, abordate cu sinceritate şi seriozitate de cei care, în clipele de răgaz, schimbă halatele albe cu arcuşul, lăsându-se în voia marii muzici – pasiunea lor de o viaţă.
