Candid STOICA
vineri, 18 iulie 2014
Mulţi cititori ai „Vieţii medicale“ au fost
surprinşi probabil de unele consideraţii destul de acide şi ironice despre
activitatea Teatrului Bulandra, făcute pe marginea spectacolului cu „Voiajul
domnului Perichon“, închipuindu-şi că am ceva personal cu managerul, Alexandru
Darie, pe care-l ştiu de mic copil şi l-am ajutat să fie transferat de la
Oradea la Teatrul de Comedie (după excelentul spectacol cu piesa lui Tudor
Popescu, „Jolly Joker“). Acum scriu cu plăcerea de a descoperi un lucru valoros
– e vorba despre o minunată alegere repertorială, o realizare excelentă, sub
toate aspectele, a aceluiaşi teatru.
Cu şapte ani în urmă, după ce am citit piesa Artăa Yasminei Reza, apărută la Editura Unitext, am avut intenţia de a o urca
neapărat pe scenă în cadrul teatrului „Incomod“, sub umbrela căruia realizasem
spectacolul cu piesa lui Radu Iftimovici, „Curve de lux“. Înflăcărat de lectura piesei, le-am vorbit despre ea
colaboratorilor mei Iurie Darie şi Anca Pandrea, dar am constatat că nu-mi împărtăşesc
deloc entuziasmul. Au obiectat că, deşi are un singur decor şi doar trei
personaje, foarte potrivite pentru un teatru particular, piesa e un text
didactic, pe alocuri plictisitor, despre o problemă într-adevăr de artă, dar
mult prea subtilă pentru public, iar conflictul este pueril, aproape neserios,
semănând cu o conferinţă lungă şi fără sare; personajele sunt inconsistente, fără
vlagă, de fapt nişte fantoşe pe care autoarea le mânuieşte inabil…
Am dat-o spre lectură unui tânăr regizor,
pe care însă subiectul nu l-a interesat, obiectând că nu e o piesă pentru
marele public, ci doar o comedioară intelectualistă trasă la xerox după
„Tabloul“ lui Eugen Ionescu, iar un alt amic regizor, şi dramaturg profesionist
pe deasupra, mi-a comunicat sec că este… o mizerie, aşa că am pus volumul în
bibliotecă şi am renunţat la proiect.
De aceea, mărturisesc că m-am dus la
spectacolul Teatrului Bulandra cu piesa respectivă, mânat de o mare curiozitate
şi mai ales cu dorinţa de a-mi verifica intuiţiile şi am avut surpriza să văd
un minunat şi interesant spectacol, realizat de trei actori din aşa-zisa generaţie
tânără – Ştefan Pavlu, Vlad Zamfirescu şi Gheorghe Ifrim, alături de un regizor
inteligent, cu maturitate artistică – tânărul Cristi Juncu.
Dincolo de plăcerea cu care am privit jocul
şi performanţele actorilor, trebuie să apreciez şi calitatea publicului, care a
înţeles imediat piesa şi s-a distrat, aflând tribulaţiile tânărului medic
Serge, care cumpără pe o sumă destul de mare un tablou, convins că e o
capodoperă, savurând copios perplexitatea lui Marc şi Yvan în faţa snobismului
prietenului lor şi participând cu aplauze la neînţelegerile şi răfuielile
violente dintre ei, pe marginea calităţii tabloului cu pricina.
Regizorul şi interpreţii au intuit, ca şi
mine de altfel, că au în faţă o piesă interesantă, chiar valoroasă, plină de o
mulţime de subtexte principale şi colaterale şi au stors din ea tot ce poate fi
benefic pentru spectatori, cu mijloace deloc facile. Văzând şi auzind cum
publicul din seara respectivă râde inteligent, nu la quiproquo-uri vulgare cu
tentă sexuală, nu la poante fumate ori depăşite, ci la înfruntări de idei şi
aprecieri despre artă adevărată sau impostură, la consideraţii subtile şi
severe despre prietenie, trădare, laşitate şi sinceritate, mi-am amintit de
maestrul Radu Beligan, care susţine ideea că la un spectacol de teatru nu e
necesar să aibă talent doar actorii şi regizorul, ci şi publicul spectator.
De fapt, piesa e doar un pretext dramatic
de a expune idei şi consideraţii despre artă, dar mai ales de a desfăşura
conflicte umane autentice pline de semnificaţii. Spectacole bune, excelente
au fost şi vor mai fi, pentru că, în ciuda unor vicisitudini temporare, teatrul
românesc dispune de resurse nebănuite.
Îmi exprim nedumerirea în faţa scenografiei
bizare aparţinându-i lui Cosmin Ardeleanu, un fel de cuşcă tapetată cu blană,
ridicată pe piloni, dându-ne impresia că este o locuinţă lacustră sau una
conspirativă, în care cei trei prieteni intră, acreditând, probabil, aserţiunea
că ideile despre artă şi principiile prieteniei se lovesc de ceva moale, fără a
se face ţăndări.
Am
asistat la un spectacol interesant, jucat cu însufleţire cu o remarcabilă forţă
interioară şi talent de noua generaţie
de actori, pe care îi felicit pentru curajul de a participa la un act artistic
ce le-a dat prilejul unor reuşite incontestabile. Despre tripleta
Pavlu–Ifrim–Zamfirescu (fiul), sudată în acest spectacol de regizorul Cristi
Juncu, în mod sigur vom mai auzi.
