După
cele câteva zile în care s-au desfăşurat primele etape ale secţiunii de vioară
din cadrul Concursului „George Enescu“, publicul prezent la Ateneu i-a putut
urmări, în finala cu orchestră, pe cei trei tineri selectaţi de juriul prezidat
de Pierre Amoyal. Au fost acompaniaţi de Filarmonică, la pupitru fiind Daisuke
Soga, japonez extrem de promovat pe la noi, de mai multă vreme.
Prima
finalistă care a urcat pe podium a fost Bae Wonhee din Coreea de Sud, care a
abordat Concertul de Ceaikovski într-o manieră corectă în plan tehnic, dar uşor
mecanică, departe de expresivitatea cerută de partitură. Orchestra a cântat
destul de şters, fără relief, cu suficiente dezechilibre în relaţia cu solista,
determinate poate şi de neimplicarea dirijorului. Am apreciat sunetul frumos,
rotund şi generos al viorii, dar lipsa unei interpretări reale a făcut ca
celebra partitură să pară interminabilă, spectatorii aplaudând destul de
rezervat evoluţia tinerei care a considerat prioritară performanţa virtuoză şi
cam atât.
A
urmat Fedor Roudine din Franţa (de fapt Feodor Rudin, se pare fiul vestitului
violoncelist Alexander Rudin), în Concertul de Sibelius, extrem de dificil în
special sub aspectul construcţiei unitare şi a capacităţii de a contura
atmosfera atât de specială a lucrării. Solistul a demonstrat că are potenţial.
Chiar dacă lăsa impresia unei anume superficialităţi, el a rezolvat cu supleţe,
strălucire şi sensibilitate demersul interpretativ, subliniind şi linia
expresivă şi planurile contrastante, într-un echilibru în general bine susţinut
cu orchestra.
Destul
de ciudat, Ştefan Tarara a „atacat“ acelaşi concert ceaikovskian, generând
astfel o „audiţie comparată“ involuntară, dar binevenită, pentru că lucrarea a
sunat cu totul altfel. Tânărul violonist a încântat printr-un legato permanent
care a asigurat şi frazarea elegantă, conferind fineţe paginilor lirice, densitate
şi anvergură celor dramatice, în care temperamentul său şi ştiinţa de a
transmite stări şi de a reliefa sensurile cuprinse în romanticul opus au fost
puse din plin în valoare. Şi parcă orchestra a sunat mai bine, mai „prezentă“ în
actul interpretativ.
După
deliberări, juriul a urcat pe scenă, iar Pierre Amoyal a anunţat laureaţii.
Premiul trei a revenit tinerei Bae Wonhee, pe locul doi s-a situat Fedor
Roudine, iar premiul întâi a fost cucerit, firesc, de Ştefan Tarara, explozia
publicului confirmând faptul că era un final aşteptat. Câştigătorul însă
reprezenta Germania, ţara unde s-a format şi unde locuieşte de o viaţă, fiind,
de altfel, concertmaestru al orchestrei din Mannheim. Şi atunci de ce toate
anunţurile oficiale menţionau că în finală este şi un român? Doar pentru a
compensa faptul că niciun candidat de la noi nu s-a calificat nici măcar în
etapa a doua? Culmea ar fi fost să se spună că România a câştigat în
concurs!
Programul
a fost prezentat de Cătălin Sava, pentru că era transmis în direct la TVR, dar
stângăciile de pronunţie (cu „tentă“ englezească) şi platitudinile exprimate,
ba chiar şi faptul că a revenit la microfon în timp ce Ştefan Tarara era ovaţionat
la sfârşitul concertului (solistul dându-l efectiv la o parte pentru a se
bucura de aplauzele „sale“), nu cred că au trecut neobservate nici pe micul
ecran.
Ca
şi în cazul serii inaugurale a concursului, a vorbit şi Alexandru Oprean,
secretar de stat în Ministerul Culturii, care cu siguranţă va reveni în faţa
microfonului şi la 21 septembrie, după finala de violoncel (în care vor evolua
doi tineri din SUA şi unul din Coreea de Sud), şi la 27 septembrie, după finala
pianiştilor.
Potrivit
comunicatului oficial, premiile sunt în valoare de peste 10.000 de euro, Ştefan
Tarara va concerta şi în Festivalul de la Ravello, Italia, Fedor Roudine va
beneficia de un master-class oferit la Kronberg Academy (??!), iar Bee Wonhee,
de un altul la Viena. Trofeele Concursului „Enescu“ din acest an sunt realizate
din sticlă de Iulia Năstase. Dacă până acum s-a făcut o reclamă imensă la
avalanşa de solicitări pe site pentru înscrierea pe lista locurilor oricum
gratuite, de această dată aflăm că „accesul publicului în sală este permis
chiar şi fără rezervare“. În faţa Ateneului era montat un ecran pe care cei
care nu figurau pe liste puteau urmări concertul, organizatorii punând la
dispoziţie 100 de scaune.
Vorbind
despre imagine, ar trebui remarcată, fie şi în treacăt, menţionarea cam
eterogenă a marilor câştigători din ediţiile de altădată. Pentru a-i alătura pe
Radu Lupu, Elisabeth Leonskaia şi Alexandru Tomescu în seria celor lansaţi în
cariera internaţională, este cel puţin forţat. Cât despre mottoul (logoul?
sloganul?) „România contează“, sincer nu înţelege nimeni ce legătură are cu
Enescu sau cu muzica – pare a fi o formulă de campanie. Păcat.