Trăim într-un
mare oraş, aglomerat, zgomotos, adesea peste măsură de obositor, la care totuşi
nu suntem în stare să renunţăm. Cumva, cine ştie din ce pricină, agitaţia ne
prieşte. Iar atunci când, în ciuda atracţiei reciproce, simţim nevoia unui răgaz,
avem la îndemână opţiuni diverse, unele dintre ele în plin centru, care ne lasă
să ne desprindem fără a fi, fizic vorbind, la distanţă. Muzeul Satului este o
astfel de oază de linişte, de natură, de lucruri simple şi tocmai prin aceasta
frumoase, şi gazdă multor activităţi, pentru toate vârstele, care ne determină
să revenim pe aleile sale, chiar dacă le cunoaştem bine şi nu s-a scurs multă
vreme de la vizita anterioară.
Am
avut în primăvara ce a trecut, şi în acest început de vară, multe motive de a
ajunge la Muzeul Satului, datorită reuşitelor evenimente pe care le-a găzduit,
cele mai multe fiind organizate de diferitele institute culturale şi
reprezentanţe diplomatice la Bucureşti. Una dintre cele mai recente manifestări
de gen, a fost intitulată „Zilele culturii portugheze“, desfăşurate pe durata
unei săptămâni întregi.
S-a început
prin a motiva alegerea datei de 10 iunie (comemorarea poetului naţional Luis de
Camões) ca zi naţională a Portugaliei şi a prezenta istoria imnului naţional A Portuguesa, ce datează din 1940. Au
fost apoi descifrate legenda simbolului naţional, cocoşul din Barcelos şi sărbătoarea
Sf. Anton celebrată la 13 iunie. Nu în ultimul rând, au fost prezentate
reperele turistice şi gastronomice ale Lisabonei, o istorie a originii şi evoluţiei
în timp a fadoului şi a plăcilor de faianţă pictate, cunoscutele azulejos.
Ateliere
de pictură de azulejos, de gravură,
de păpuşi şi marionete, de String Art,
au făcut deliciul celor mici. În acelaşi timp, conferinţele pe teme muzicale,
literare, istorice, culinare ne-au deschis noi orizonturi legate de cultura şi
civilizaţie poporului care marchează limita apuseană a latinităţii europene.
Nici filmul nu putea să lipsească din programul alcătuit, iar alegerea
organizatorilor s-a îndreptat în special către filme documentare prezentând
cele mai interesante atracţii turistice ale Portugaliei.
Pe
toată durata săptămânii, în sala Stahl, au putut fi admirate atât obiecte de
ceramică tradiţională şi ţesături tipice, dar şi o expoziţie dedicată istoriei
fadoului, parte a Patrimoniului Imaterial al UNESCO, care ne-a condus de la
figura legendară a Mariei Severa, către reprezentanţii contemporani ai genului
(Mariza şi Misia sunt dintre numele cunoscute la noi, care au şi concertat la
Bucureşti), trecând – nici nu s-ar fi putut altfel – prin povestea emblematică
a Amaliei Rodrigues, cea care a purtat această muzică melancolică, plină de
suferinţă şi dor, mult dincolo de graniţele ţării sale. Unul din costumele cântăreţei
era şi el parte din expoziţie, iar în fundal se puteau auzi, de fiecare dată,
melodiile sale.
Însă
fadoul, concretizare muzicală a sentimentului pe care portughezii îl numesc saudade, şi căruia noi îi spunem, la fel
de frumos, dor, nu putea să fie prezent în program doar sub formă de înregistrări.
Cucerită la rândul său de ritmurile acestea speciale, Maria Răducanu a acceptat
invitaţia organizatorilor (Ambasada Portugaliei la Bucureşti, cu susţinerea
Institutului Camões) de a ne cânta câteva dintre cele mai cunoscute refrene ale
genului. Printre triluri de măiestre ascunse în frunzişul teilor înmiresmaţi, fără
forfota zilelor de sfârşit de săptămână, într-o atmosferă mai mult decât
potrivită pentru tristeţea şi profunzimea emoţiilor pe care fadoul le exprimă
sau le trezeşte în sufletele celor care îl ascultă, solista ne-a purtat pe
malurile Atlanticului, acompaniindu-se la chitară. Nu şi-a uitat nici
originile, şi ne-a oferit şi două piese în limba română, pentru bucuria
publicului care nu a încetat să sosească pe toată perioada concertului.
O săptămână
începută cu muzică trebuia, măcar de dragul simetriei, să se încheie în acelaşi
mod. Şi pentru că muzica portugheză, tradiţională sau modernă, nu înseamnă
numai fado, solistul Sebastião Antunes şi Quadrilha au venit de la Lisabona
pentru a ne convinge de acest lucru. Am descoperit astfel ritmurile din nord,
cu influenţe celtice, cele din sud, din care răzbătea trecutul ocupaţiei maure,
sau cele lente, legănate, specifice insulelor unde timpul pare a se scurge
altfel, provenind din Azore. Apoi cortina s-a lăsat, simbolic, peste zilele
portugheze. Sperăm însă că vom mai avea parte, şi în viitor, de asemenea
concentrate de cultură lusitană.
