Cât de
repede te poţi îndrăgosti?
Dublu
premiat la Cluj anul acesta cu Trofeul TIFF şi cu premiul pentru cea mai bună
interpretare, Stockholm, filmul lui Rodrigo Sorogoyen, spune povestea unei
aventuri de o noapte. O meditaţie minimalistă despre pericolul asumat al unei
iubiri fugitive care nu are timpul necesar să se concretizeze. Secvenţa de
început se concentrează asupra a doi tipi, aparent buni prieteni, care
povestesc despre o prietenă comună. O discuţie uşor contradictorie ce se
finalizează brusc, iar El îşi vede de distracţia serii din club. În momentul în
care o vede pe Ea, întreaga atenţie se concentrează direct: îi declară că s-a
îndrăgostit. Cu toate că o urmăreşte insistent şi încearcă să-i câştige atenţia
în fel şi chip, ea pare de neînduplecat. Sunt cuvinte prea mari pentru o seară
atât de scurtă, dar oare nu aşa ar putea începe orice poveste de dragoste?
Chiar dacă ea dispare din raza lui vizuală, se intersectează în scurt timp.
Pare din ce în ce mai evident că lucrurile nu se opresc aici. Aparent e doar o
joacă, dar una insistentă. El nu se va lăsa uşor chiar dacă ea e pe punctul de
a pleca spre casă. O va urmări pe străzi, vor începe să vorbească despre toate
mărunţişurile, dar mai ales să analizeze dragostearăsărită din senin. Îi explică în zadar că nu-l crede, că nu te poţi îndrăgosti
pur şi simplu, că sunt vorbe goale. Pentru ea, el e încă un mincinos, nimic mai
mult. Nici măcar un nume, nici măcar un detaliu care să îl personalizeze cu
adevărat.
Primul
moment în care asumarea întregii poveşti devine mai mult decât evidentă, după
ce au străbătut deja câteva străzi împreună, este acela în care el o invită la
cină. Vor intra relaxaţi într-un supermarket, unde el se va intersecta cu un
cunoscut şi vor avea o discuţie tensionată, pentru ca apoi să-şi cumpere o apă,
iar ea o ciocolată.
Acţiunea
se petrece într-un Madrid liniştit fără nicio legătură spaţială cu Stockholmul.
Ceea ce încearcă Sorogoyen să puncteze este de fapt sindromul Stockholm – legătură
traumatică ce presupune emoţii intense între două persoane, una dintre ele
încercând să domine prin intimidare sau hărţuire. Psihologic vorbind, ea îi
cedează şi devine victimă în această joacă de la miezul nopţii. Cu toate că are
toate elementele previzibilului, filmul reuşeşte să te ţină lipit de scaun.
Conversaţia lor capătă intensitate şi încerci să urmăreşti, în fond, cât de
departe poate merge absurdul. Cu toate că îi va propune cele mai neobişnuite
pedepse pentru faptul că nu vrea să i se prezinte cu adevăratul nume, joaca
merge mai departe şi amândoi acceptă convenţia unei nopţi petrecute pe străzile
Madridului, apoi în scara blocului în care locuieşte el, pentru ca acţiunea să
continue în apartamentul lui şi pe terasa blocului.
Fragilă,
dar totuşi dornică să se apropie de el, tânăra cedează în cele din urmă, renunţă
la încleştare şi lasă lucrurile să vină de la sine. Sunt fascinante
transformarea ei şi maniera în care renunţă treptat la împotriviri. Sorogoyen
analizează microscopic strania aventură de o noapte: fiecare îşi apără propriul
teritoriu, dar încearcă şi învaţă să renunţe la orgolii cu riscul ca a doua zi
să-şi continue viaţa ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Timpul este mult
prea rapid, aşa că superficialitatea ne guvernează existenţa. Protagonişii din Stockholm nu au timpul fizic să
construiască o relaţie profundă, drept urmare jocul de-a îndrăgosteala pare a
fi singura soluţie. Ei sunt exponenţii unei generaţii dereglate, care nu reuşeşte
să mai stabilească legături normale. Trăiesc pe repede înainte, emoţii
puternice se consumă într-un timp mult prea scurt, totul e intens, dar în acelaşi
timp extrem de periculos. Lipsa răgazului în care trebuie să macini fiecare
replică, mişcare, gest duce inevitabil la răbufniri nervoase.
Filmul
descrie emoţiile ce nu ajung la suprafaţă prin intermediul spaţiilor în care se
desfăşoară acţiunea: apartamentul decorat în stil nordic, mobila albă,
simplitatea spaţiului. Sorogoyen nu recurge la un stil de filmare pretenţios: aşezat
şi calm, radiografiază stări sufleteşti prin încadraturi largi şi medii,
integrează personajele într-un tot fără artificii stilistice, fără a se apropia
de ele dincolo de limita suportabilului şi confortului. Stockholm e un film cu buget redus, simplu, dar nu simplist, o
poveste care te urmăreşte dincolo de ecran, acolo unde propriul confort psihic
începe să se simtă ameninţat.