Dorind să aducă, la Opera din Iaşi, producţii
cu o cotă de noutate absolută şi evenimente cu un impact deosebit, de asemenea
sub semnul ineditului, managerul Beatrice Rancea a lansat o „provocare“ tuturor
operelor naţionale din ţară, în vederea organizării unei prime gale a premiilor
acordate pentru performanţele din stagiunea curentă, fiecare teatru urmând să
nominalizeze spectacole şi artişti la toate cele 14 categorii, incluzând cele
mai bune titluri din repertoriul universal şi românesc, cele mai bune debuturi,
cel mai bun dirijor, regizor, scenograf sau solist etc. Cu o singură excepţie,
toate operele au răspuns imediat invitaţiei, aşa încât juriul a selectat, din
ce s-a trimis, nominalizările care au întrunit un punctaj „de vârf“ la acele
secţiuni, pe „formatul“ premiilor UNITER. Dar teatrele au propus şi personalităţile
pentru Premiul de excelenţă sau Premiul pentru întreaga activitate, toţi aceştia
fiind răsplătiţi cu plachete şi o statuetă elegantă realizată din acelaşi
material şi la aceeaşi dimensiune cu cele de la Oscar. Iar la Gală au fost
invitaţi toţi cei nominalizaţi, câştigătorii fiind „deconspiraţi“ abia la
deschiderea plicului, pe scenă, numele lor fiind apoi gravate pe plachetă chiar
în faţa spectatorilor, în foaier. Transmisă în direct la TVR1 şi la Radio
România Cultural, întreaga festivitate a avut toate ingredientele necesare unei
reuşite de anvergură, pentru că prezentatorii – însăşi Beatrice Rancea şi
tenorul Cosmin Marcovici (care… a şi cântat) – au avut charismă şi un text bine
gândit, punctând toate detaliile şi reliefând toate aspectele cu inteligenţă şi
diplomaţie, într-o atmosferă de reală sărbătoare, cu un public entuziast, cu
invitaţi de marcă. Dar şi cu momente artistice excelente, pentru că Elena Moşuc
a cântat superb aria din Traviata, cu
o ţinută care i-a confirmat, încă o dată, nivelul internaţional, paginile alese
din Carmen, Aida, Indiile galante, Lacul
lebedelor aducând, la rândul lor, strălucire, bună dispoziţie şi multă
culoare (la propriu şi la figurat).
Şi, pentru că am făcut parte din juriu, nu mă
voi opri asupra fiecărui premiant în parte, dar trebuie să recunosc faptul că
am trăit bucuria ca majoritatea celor despre care, în lunile precedente, am
scris la superlativ, să se regăsească printre câştigători, unanim apreciaţi (şi)
de membrii juriului. Şi iarăşi m-am bucurat că Opera din Iaşi le-a acordat
baritonului Nicolae Herlea şi dirijorului Stelian Olariu premii de excelenţă,
pe care le merită din plin, răsplătind astfel cariere excepţionale şi decenii
de glorie pe scenele lumii şi… la Opera din Bucureşti.
Totul „a avut clasă“, de la ambianţa
scenografică la rochiile purtate de frumoasele gazde din sală şi de pe scenă,
de la maniera în care au fost întâmpinaţi toţi cei care au intrat în Operă, cu
făclii aprinse, cu covorul roşu, cu tinere care ne doreau să avem o seară
frumoasă, până la finalul cu artificii şi o ploaie de steluţe-confetti inundând
sala, spre încântarea publicului – totul firesc, perfect sincronizat, cu ritm
alert, într-o desfăşurare impecabil cronometrată în funcţie de spaţiul acordat
de TVR, majoritatea celor invitaţi să dea citire premianţilor apreciind la
superlativ curajul, tenacitatea, ambiţia, implicarea şi pasiunea cu care
Beatrice Rancea şi întreaga „suflare“ din teatru au reuşit să ofere aceasta
primă Gală a premiilor Operelor Naţionale, demers extrem de dificil şi
solicitant din toate punctele de vedere. Dar, cu toate emoţiile, oboseala,
problemele, „surprizele“ de tot felul, o ţară întreagă a urmărit, timp de trei
ore, un adevărat eveniment, care cred că a depăşit şi cele mai optimiste aşteptări.
Mulţi, foarte mulţi s-au bucurat, alţii (puţini) dimpotrivă, dar important rămâne
faptul că Opera din Iaşi a lansat cu succes un proiect inedit, având toate şansele
să fie „de cursă lungă“.
Cred că întreaga echipă merită felicitările şi
admiraţia tuturor celor care au constatat că… se poate. Restul sunt vorbe.
Desigur, mă refer la partea văzută a lucrurilor, pe care nimeni nu o poate
contesta sau pune la îndoială, nici în ce priveşte derularea şi concepţia
Galei, nici organizarea fără cusur, nici solicitudinea cu care au fost
înconjuraţi toţi cei prezenţi, nici fondurile alocate cu generozitate de
oficialităţi sau avalanşa de sponsori. Şi, în acest sens, primarii sau prefecţii
din alte colţuri de ţară ar trebui să ia exemplul celor din Iaşi şi să se
implice în susţinerea culturii, artei, acolo unde merită, pentru că, în fond,
reprezintă imaginea oraşului sau a regiunii respective. Din păcate, până
una-alta, se pare că la Iaşi situaţia este singulară. Şi devine un aspect deosebit
de important pentru intenţia de a propune oraşul Capitală culturală europeană
în viitorii ani, ceea ce înseamnă… tot imagine.
Sunt sigură că, după acest început, următoarele
ediţii sunt deja aşteptate de toate operele naţionale (poate chiar şi de cea
din Bucureşti, care nu a răspuns de această dată invitaţiei, din motive
probabil doar de unii ştiute, dar trist şi nedrept pentru artiştii de reală
valoare pe care îi mai are şi care ar fi meritat o recunoaştere, în primul rând
din partea celor care ar fi făcut nominalizările… la sediu), dar şi de publicul
ieşean şi de cel din întreaga ţară, din nou prin intermediul televiziunii şi
„pe calea undelor radiofonice“, pentru a-şi vedea interpreţii preferaţi pe
podiumul laureaţilor, pentru a (re)vedea momente atractive din spectacole
reprezentative pentru Opera din Iaşi şi, poate, din repertoriul
operelor-surori. Deci, Gala Premiilor Operelor Naţionale s-a născut sub o stea
(mai mult decât) norocoasă. Înseamnă că vor urma şi alte „episoade“, cel puţin
la fel de strălucitoare.
