Fără să fie un proces nou, globalizarea a
atins cote de complexitate greu de stăpânit, iar discuţiile pe care le generează
pot fi clarificatoare, ducând la un plus necesar de conştientizare. Este
limpede că problema depăşeşte posibilităţile de soluţionare ale unei singure
discipline ştiinţifice şi impune o abordare multi-, inter- şi transdisciplinară,
spre evitarea oricărui reducţionism mult păgubitor. La noi în ţară, unele
dintre lucrările pe această temă au reuşit să işte gâlceavă, ca şi cum Eris,
zeiţa discordiei, îşi face neobosit năravul. Nu o dată, argumentul folosit este
adjectivul laudativ sau ofensator; alteori, autorii „ciupesc“ din istorie ce li
se pare potrivit pentru scenarii care să inducă o anume stare de spirit. Poate
din acest motiv cartea Strategii de supravieţuire în istoria
poporului român. Cuminţenia pământului a lui Mircea Maliţa, un real eveniment editorial, deşi aflată la o ediţie
revăzută şi adăugită, nu a fost luată în seamă de cei care s-au specializat în
strategia reducţionismelor ce pun sub semnul întrebării autoritatea ştiinţifică
şi intelectuală. Mircea Maliţa e conştient de aceasta, nu-şi propune să
convertească pe înrăiţii concepţiilor extremiste, preferând să se adreseze
celor care vor să-şi păstreze mintea liberă, ferindu-se de orice derapaj spre
un extremism sau altul.
Dăinuieşte! Supravieţuieşte!
Persistă!
Prin concepţie şi realizare, lucrarea este
un model de abordare ştiinţifică pluri- şi interdisciplinară, sine ira et studio, de la care învăţăm,
între altele, să nu cădem în capcana celebrelor cuvinte ale lui Rabelais: „Ştiinţa
fără conştiinţă este ruina sufletului“. Enumerându-i meritele, acad. Dan
Berindei o consideră un „nou şi frumos dar“ şi aşa se cuvine să-l primim şi să-l
onorăm, cu bună cuviinţă. Se pleacă de la întrebarea cea mai simplă – Ce este
un român? – şi se urmează un fir al Ariadnei spre ieşirea din labirintul devălmăşiei
evenimentelor, într-un spirit aproape matematic, amintind de formaţia iniţială
a autorului. Treptat, lucrurile prind a se clarifica odată cu necesara
disociere între cultură ca mod de a fi,de a vieţui şi civilizaţie ca rol
pe care fiecare îl poate avea un timp şi pe care îl poate schimba. Conceptul-cheie este, în
consecinţă, supravieţuirea,
omniprezent în timp şi spaţiu, ascultând neabătut întreitul imperativ: „Dăinuieşte! Supravieţuieşte! Persistă!“.
Interes vital, supravieţuirea evoluează spre valoare şi rămâne pentru aceasta
„ceea ce termometrul este pentru căldură“.
Lucrarea e structurată pe două mari secţiuni
– Strategii militare şi paşnice; Profilul românesc –, punctând repere de natură
să confere conştiinţei de sine şanse reale de împlinire a rostului care ne
legitimează în istorie. Paideic, primul reper este cunoscuta definiţie a lui
George Brătianu, după care poporul român este un miracol, eveniment cu o foarte mică probabilitate de realizare. Întrebarea
iniţială suferă o primă modificare: Ce trăsături le-au permis românilor să-şi
asigure supravieţuirea? Între acestea, primordială este memoria colectivă,
cultivată cu osârdie de înaintaşi şi supusă unei proces perfid de erodare de
apostolii năucitorului carpe diem.
Or, „memoria colectivă este un liant al societăţii“, imperativ necesar câtă
vreme „supravieţuirea este un obiectiv pe termen lung“ şi presupune, ca o condiţie
sine qua non, continuitatea şi unitatea.
Riguroasă este şi structurarea primei secţiuni
– Strategii militare, Strategii paşnice, Unitatea, Retragerea din istorie, Pe
scena lumii – într-o amplă frescă a supravieţuirii între ispite şi pericole,
între jertfe şi compromisuri sedimentate în memoria colectivă. Luptele purtate
de-a lungul istoriei ne-au pus mereu în situaţii asimetrice – inferioritate
militară şi dotare militară precară –, ce, conform modelelor existente, duc cel
mai adesea la victoria celui mai puternic. Românii au recurs la „schema războiului
asimetric pe care au adoptat-o propriilor condiţii, ameliorând-o mereu“.
Elementele ei sunt evitarea duşmanului, obligarea armatelor ostile să caute
mica armată până la uzură şi epuizare fizică, împreună cu atragerea în locuri defavorabile.
Ideea este bogat ilustrată cu pagini de istorie în care au rămas înscrise nume
ca Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. În virtutea
unei coerenţe organice, este pus în evidenţă un joc inteligent al relaţiei
unitare dintre strategiile de război şi cele paşnice, primele cu eroi oşteni,
celelalte cu soli, ambasadori sau împuterniciţi, primii confruntându-se cu
arme, ceilalţi cu argumente. Între ele, multe similitudini şi contraste, toate
urmărind un singur scop: fereşte-te de confruntări directe.
Între jertfă şi
compromis
Strategia paşnică apelează la capacitatea de
a stabili şi controla un raţionament „riguros şi subtil“ orientat spre
resursele cele mai apropiate de scopuri – încurajarea soluţiilor nefavorabile,
atragerea unor prieteni, stabilirea unor puncte de sprijin din afară, atenţia
permanent îndreptată spre valorificarea promptă a unor momente prielnice în
configuraţia puterilor. Înalt semnificative sunt cuvintele de învăţătură ale
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în care revin frecvent demnitatea,
prudenţa şi modestia. Între jertfă şi compromis, domnitorul recomandă să nu
iubească războaiele şi bătăliile şi să fie „şoimi, nu cuci“, iar şoimul este
pregătit să cedeze celui puternic pentru a-şi asigura pacea. Această înţelepciune
şi-a dovedit nu odată virtutea, Ţara Românească fiind, după un diplomat francez
citat de Iorga, „o moşie“ bună de atribuit oricui, după nevoile echilibrului
european. Şi alte multe exemple ignorate sau uitate expuse într-un stil elegant,
ce face din cititor un partener de discuţie.
Solidaritatea conceptuală continuitate-unitate
aduce în prim-planul preocupărilor limba, cultura, religia, la care se adaugă
simfonic elementele specifice civilizaţiei – instituţii, legi şi tehnologii. E
locul unui măiestrit recurs la filosofia culturii în care mari personalităţi
dau mărturie ca în faţa unei instanţe a istoriei, ca şi folclorul care „nu-i aşteaptă
pe cronicari“. Cultura este „piatra cea grea a supravieţuirii“, miezul ei este
limba şi de aceea Eminescu este „unul dintre creatorii identităţii noastre
durabile“. Dintre instituţii, Biserica e temeiul dăinuirii, fiind, cum scrie
Blaga, „însăşi viaţa“ prin acel caracter „sofianic“, armonie ce-şi împlineşte
menirea prin deschiderea către transcendenţa care coboară spre dorul ca o aşteptare.
Mult discutata „retragere din istorie“ e analizată cu fineţe şi subtilitate după
modelul propus de Ştefan Lupaşcu, al terţului inclus, mereu spre un „echilibru
median... între participare şi absenţă, implicare şi rezervă, intrarea şi ieşirea
din istorie“. Aşa au fost posibile marile şi cumva neaşteptatele ieşiri pe
scena lumii, cum au fost Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, Unirea cea
Mare şi Independenţa, participarea la cele două războaie mondiale.
„Aici e o fiinţă, nu
o renunţare“
Pe registrul conştiinţei de sine, înţelepciunea
omului de ştiinţă e preocupată de felul în care istoria, cu cele bune şi rele
ale ei, a fost percepută şi interpretată de cei care au participat, într-un fel
sau altul, la crearea ei. Secţiunea În
viziune proprie se deschide cu Nicolae Bălcescu, la care „dominantă a fost
iubirea de naţiune... dăruirea totală“, urmând naţiunii spre „civilizaţia
universală şi în cultură proprie“. Şi aici, omul de ştiinţă dă o lecţie de etică
exemplară, pentru că personalităţile şi teoriile sunt selectate cu
obiectivitate şi rezervele sunt temeinic argumentate şi amiabil expuse. Virtuoz
al raţionamentului nuanţat, Mircea Maliţa reliefează ceea ce, definitoriu
fiind, îşi perpetuează actualitatea specifică într-o înţelegătoare proiecţie pe
ecranul universalităţii. Ne oprim la Caragiale, despre care se vorbeşte mult şi
cu îndreptăţire, însă nu ştiu de când nu a mai fost menţionată scrisoarea
trimisă lui Vlahuţă în 1904. Autorul „Scrisorii pierdute“ îi scrie prietenului
său cum să „nu ne facem inimă rea“, gândind că „lumea românească e mai stricată
decât altele“, câtă vreme „calităţile şi defectele sunt pretutindeni aceleaşi;
oamenii sunt peste tot oameni“. Neamul nostru însă „e încă nelimpezit de mizeriile
seculare sub care a mocnit cu junghietură frântă“. De la crescendo se ajunge la
fortissimo când vine vorba de o posibilă dispariţie: „Neamul românesc tot neam
românesc va fi, lucrând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi
civilizaţiei europene concursul lui specific“. Mai aproape de noi, Ion Sârbu
scria că poporul român se aseamănă lui Iov, e într-o stare iov-ită. Un moment
fast al istoriei a fost Spiru Haret, care a făcut posibil un miracol cu
simplitatea unei legi care ar putea fi formulată prin: „investeşte în educaţie şi
culegi în economie“, în ştiinţă şi cultură. Concepţia supravieţuirii prin
cultură şi educaţie, care, prin potenţare reciprocă, asigură continuitatea şi
unitatea, se rotunjeşte şi se luminează cu viziunile proprii ale unor gânditori
– de la Lucian Blaga la C. Rădulescu-Motru, Mihail Ralea şi Constantin Noica,
Emil Cioran şi Eugen Ionescu sau la Mihail Sadoveanu, George Călinescu şi Răzvan
Theodorescu. Apoteotic, suita viziunilor proprii se încheie cu portretele lui
Constantin Brâncuşi şi George Enescu, ale căror vieţi seamănă cu o bilă de
fildeş din care „destinul muşcă în zadar“ şi nici după două războaie mondiale
„lumea nu avea mai multă minte şi nu urma doi înţelepţi stoici“. Cât, când şi
cum a ascultat lumea pe înţelepţi?! Lupta pentru a fi mereu întâiul, indiferent
prin ce mijloace, împreună cu ritmul de schimbare a stărilor de spirit
înnourează perspectiva şi, o spune încă Nicolae Iorga, toate ni se trag din
„magia periculoasă a cuvintelor care şi-au pierdut înţelesul şi au ajuns la
lozinci nelămurite în care se poate ascunde cel mai bolnav misticism“.
Dacă
e adevărat că lumea de astăzi e, paradoxal, bolnavă de misticism, această carte
are virtuţile unui diagnostic corect însoţit de terapie folositoare spiritului
ameţit de explozia necontrolată a informaţiilor procesate de iluzioniştii
vorbelor golite de rost. De aceea, un capitol e dedicat ştiinţei de la care aşteptăm
noi înţelesuri de folos omului, acest continuu necunoscut, şi umanităţii.
Abia
simţit, se conturează imaginea reprezentativă a Cuminţeniei pământului, văzută de Brâncuşi, situată, cum scrie C.
Noica, „pe linia precisă între frumos şi urât, bun şi rău... adunată asupra ei
înşişi, dar nu încovoiată“. E ca o nesfârşită posibilitate de a făptui, rostind
cu o anume îndărătnicie: „Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare“. Atunci, lista
trăsăturilor se încheie cu enunţul simplu: Românii
sunt cuminţi, în sensul descifrat sine
ira et studio de Mircea Maliţa, adică ascultă de simţul măsurii, dreapta
socoteală, armonizare a calităţii şi cantităţii. În lumea în care „toate-s
vechi şi nouă toate“, îndeamnă mereu Eminescu: „Ce e rău şi ce e bine, tu
întreabă şi socoate“. E o alchimie doinită care ne-a învăţat, de la cronicar
încoace, că „nu omul e deasupra vremii, ci bietul om e sub vremi“ nesfârşit
trecătoare, omul se poate împlini în dăinuire de unde poate privi dincolo.
Această cuminţenie poate fi aportul nostru benefic într-o lume ce parcă nu găseşte
drumul ieşirii din criză, dar concepe cele mai fantastice scenarii apocaliptice.
Închidem cartea şi şoptim cu Blaga: „Când între lipsă şi prisos/Ne bucurăm de
câte sunt/Şi cântă pe sub glii un os/Mai e nevoie de cuvânt?“.
Cum în aceste zile acad. Mircea Maliţa şi-a
sărbătorit ziua de naştere, cu recunoştinţă îi urăm sănătate, întru mulţi şi
rodnici ani.