În cuprinsul nr. 1/2012 al JOURNAL OF CLINICAL ONCOLOGY (ediţia în limba română), cititorii
vor găsi rezultatele unor studii clinice şi actualizări de ghiduri de practică.
Ce ne arată analiza prospectivă a markerilor
moleculari EGFR şi KRAS în cadrul unui studiu clinic randomizat,
placebo-controlat, privind terapia de întreţinere cu erlotinib în cancerul
pulmonar fără celule mici (NSCLC) în stadiu avansat? Studiul Clinic SATURN (Sequential Tarceva in Unresecable NSCLC)
a demonstrat că terapia de întreţinere cu erlotinib a determinat prelungirea
supravieţuirii fără progresia bolii (SFP) şi a supravieţuirii generale (SG) la
aceşti bolnavi, care nu prezentau progresia bolii după linia întâi de
chimioterapie dublă cu săruri de platină. Pacienţii cu mutaţii activatoare ale
EGFR au cel mai important beneficiu în privinţa SFP în urma tratamentului de
întreţinere cu erlotinib. Niciun alt biomarker nu a demonstrat rol predictiv
privind rezultatele tratamentului cu acest medicament. Prezenţa mutaţiilor KRAS
la pacienţii cu status EGFR pozitiv confirmat prin imunohistochimie a avut un
rol prognostic pentru SFP redusă. Studiul a demonstrat fezabilitatea colectării
prospective de probe tisulare pentru analiza biomarkerilor NSCLC.
În articolul „Terapia secvenţială versus
concomitentă cu transtuzumab în cadrul chimioterapiei adjuvante pentru cancerul
de sân“ este prezentat studiul N9831 – randomizat, de fază III, care a evaluat
trastuzumab adăugat secvenţial sau utilizat concomitent cu tratamentul
chimioterapic (doxorubicină şi ciclofosfamidă) în cancerul de sân invaziv,
stadiile I–III, rezecat, cu receptor 2 pentru factorul uman de creştere
epidermală prezent (HER2 pozitiv). Rezultate: supravieţuirea fără semn de boală
a fost semnificativ îmbunătăţită în cazul tratamentului de 52 de săptămâni cu
trastuzumab adăugat chimioterapiei adjuvante. Pe baza unui raport pozitiv
risc/beneficiu, se recomandă ca trastzumab să fie încorporat într-un regim concomitent
cu taxani, ca alternativă terapeutică standard importantă la un regim secvenţial.
În „Cancerul esofagian: evaluare critică a
terapiei sistemice de linia a doua“ este realizată o trecere în revistă a
studiilor clinice în care s-au utilizat chimioterapie de linia a doua şi/sau
terapie ţintită la pacienţii cu cancer esofagian după terapia de linia întâi.
Au fost identificate 29 de studii publicate în perioada 1996–2011. Zece au
inclus numai pacienţi având carcinom epidermoid, patru – adenocarcinom, iar
celelalte studii – bolnavi cu ambele diagnostice. Pe baza datelor publicate, nu
s-a cristalizat un standard terapeutic pentru linia a doua de tratament. E
necesar ca studiile viitoare să evalueze strategii terapeutice individuale, cum
ar fi prezenţa mutaţiilor genetice la nivelul receptorilor, în vederea ameliorării
rezultatelor terapiei.
„Antiemeticele: actualizarea Ghidului de
practică clinică al ASCO“ aduce recomandări noi. Regimurile terapeutice
combinate cu antracidină şi ciclofosfamidă au fost reclasificate ca având potenţial
emetogen înalt; pacienţii trataţi cu această combinaţie terapeutică sau cu
orice agenţi cu potenţial emetogen înalt trebuie să primească un antagonist al
receptorilor 5-HT3, dexametazonă şi un antagonist al receptorilor neurokininici
(NK1). Un studiu amplu a validat echivalenţa dintre fosaprepitant (i.v. într-o singură zi) cu aprepitant;
se poate folosi oricare. Utilizarea preferenţială a palonosetron e recomandată
pentru regimurile terapeutice cu potenţial emetogen moderat, în combinaţie cu
dexometazonă. Pacienţilor care primesc radioterapie cu potenţial emetogen înalt
trebuie să li se administreze un antagonist al receptorilor 5-HT3. Înainte de
fiecare doză zilnică şi timp de 24 de ore după tratament şi li se poate da un
ciclu cu durata de cinci zile cu dexametazonă pe durata administrării primelor
cinci doze fracţionate.
Actualizarea parţială din 2011 a versiunii
actualizate în 2009 a Ghidului de practică clinică al ASCO privind
chimioterapia în cancerul pulmonar fără celule mici stadiul IV prevede că, în
cazul acestor pacienţi, chimioterapia citotoxică de linia întâi trebuie
întreruptă după progresia bolii sau după patru cicluri la pacienţii cu boală
stabilă, dar refractară la tratament. Nu trebuie administrate mai mult de şase
cicluri de combinaţii citotoxice duble. În cazul celor cu boală stabilă sau
care obţin un răspuns terapeutic după patru cicluri, se poate avea în vedere
chimioterapia imediată alternativă, cu agent unic de tipul pemetrexed la pacienţii
cu tumori cu subtip histologic non-epidermoid, docetaxel sau erlotinib la cei
neselecţionaţi. Aceste date sunt totuşi limitate, astfel încât întreruperea
chimioterapiei citotoxice după un regim terapeutic prestabilit este, de
asemenea, acceptabilă, fiind urmată de iniţierea chimioterapiei de linia a doua
în momentul progresiei bolii.