Autorul masivului
tratat de istorie universală a medicinii şi farmaciei, premiat anul trecut de
Academia Română, şi a multor cărţi de popularizare ştiinţifică (unele în
colaborare) precum şi a inflamantului volum de amintiri intitulat „Veşnica mea
pomenire“, care a stârnit destule comentarii negative în media, paradoxal, Radu Iftimovici scrie şi teatru. S-au
mai precis, a scris. Când părăseşte microscopul şi studiile despre istoria
celulei se ocupă şi de… dramaturgie, care i-a devenit un fel de Violon d’Ingres. Scenarii radiofonice,
piese scurte, o piesă mai mare („Nu împuşcaţi caii verzi“) jucată pe vremea
„împuşcatului“ cu un succes incendiar la Târgu Mureş şi ulterior interzisă.
După evenimentele din
decembrie ’89 a recidivat cu explozivul pamflet dramatic „Curve de lux“, un
atac fulminant anti-iliescian şi anti-fesenist jucat de un teatru particular
(Incomod) la înfiinţarea căruia a
contribuit, ca un nabab în mizerie, atât financiar, cât şi organizatoric. Spectacolul
„curvelor de lux“ regizat de Mihai Lungeanu, cu o distribuţie din care făceau
parte Iurie Darie, Monica Ghiuţă, V. Teodosiu şi subsemnatul, s-a jucat cu săli
pline în Capitală, la Iaşi, Timişoara şi Chişinău.
La Bucureşti s-a
jucat în sălile teatrelor Naţional, Nottara, Giuleşti, Operetă, Comedie, C.
Tănase stârnind aplauze entuziaste şi animozitatea unor spirite pudibonde,
revoltate, siderate de titlul incomod atât al textului, cât şi al conţinutului.
La unele spectacole, în unele săli publicul era împărţit: o parte striga bravo,
altă parte, huo. La Chişinău am fost nevoiţi să întrerupem spectacolul, rugând
respectuos publicul să nu mai aplaude la fiecare replică, rugăminte acceptată
tacit, dar când, peste câteva minute, am rostit replica: „Numai când UDMR va
deveni Uniunea Democrată a Marilor Români“, am crezut că se dărâmă sala de
aplauze… (desigur există mult subiectivism în această afirmaţie). Dar după o
piesă cam leşinată, cu un titlul incitant totuşi, „Poftă bună, canibali“, care
se ocupa de privatizările frauduloase, un fel de „Vizita bătrânei doamne“
nefinalizată, Radu Iftimovici a dispărut inexplicabil din peisajul teatral,
cufundându-se total în ceea ce va deveni opera sa capitală, „Istoria universală
a medicinei şi a farmaciei“.
De curând, însă, la
iniţiativa mea, la Clubul Dramaturgilor patronat de ICR şi implicit de
neobositul şi infatigabilul dramaturg Horia Gârbea, preşedintele secţiei de
dramaturgie a uniunii Scriitorilor, autorul piesei „Funcţionarul destinului“ şi
al romanului „Crime la Elsinore“, a avut loc lectura piesei Ah, ce grozav e să faci amor pe ploaie, cu titlul schimbat de organizatori de
frică să nu fie acuzaţi că la ICR se practică pornografia. Piesa a fost numită
mai blând Iubind în ploaie,
crezându-se că în felul acesta vor adormi vigilenţa cenzorilor prezumtivi care
suntem asiguraţi că există. Cazul poate fi catalogat ca aparţinând de domeniul
teatrului absurdului.
„Ah, ce grozav e să
faci amor pe ploaie“ este un text la
fel de incomod, apărut în revista
„Teatrul“ în 1996, la fel de acid, axat tot pe realităţile amare din România
post-decembristă: într-o cabană părăsită, undeva pe lângă Buşteni, se întâlnesc
printr-un „malatadu de neînţelegere“, cum ar zice Muşatescu, o reporteră de
televiziune, participantă fără voia ei la ceea ce s-a numit ulterior îmbulzeala
din decembrie ‘89, şi un fost informator al securităţii căruia în zilele acelea
fierbinţi i-a fost împuşcat din greşeală fiul. După ce se lămureşte aşa-zisa
neînţelegere şi modestul informator al securităţi declară brusc că a atras-o pe
distinsa reporteră acolo ca s-o… omoare, făcând-o vinovată de moartea fiului
său, care la apelul disperat al ei, pe postul tv a plecat să apere televiziunea
care era atacată de aşa-zişi terorişti, cei doi încep să-şi arunce acuzaţii
reciproce şi discuţia dintre ei ia forme paroxistice. Până la urmă totul se
încheie cu o scurtă încercare de sinucidere a tatălui îndurerat de moartea
propriului său fiu, care… îşi taie venele, sinucidere întreruptă de un telefon
„anonim“ care cheamă informatorul, subaltern, la ordine. Piesa se termină
printr-un lung monolog al mamei celui împuşcat care şi-a făcut din moartea
fiului, declarat erou al revoluţiei, o profesiune.
Am încercat cu
umilele mele posibilităţi, secondat de excelentele mele colege Florentina
Tănase şi Florina Luican, să dau cât de cât viaţă şi adevăr acestui text
stufos, plin de meandre şi invective la adresa celor care au deturnat şi
acaparat idealurile sincere ale revoluţiei, lansată ca una anticeauşistă,
ajungând în final, spre disperarea foştilor nomenclaturişti, o mişcare
anticomunistă.
Discuţiile animate ce
au urmat au apreciat pe lângă calităţile insolite ale textului faţă de
evenimentul care a schimbat soarta României şi realizarea cu totul ieşită din
comun a spectacolului-lectură, care n-a fost o citire simplă a textului, ci
aproape un spectacol de teatru, deşi interpreţii ţineau textul în mână.
Spectacolul a avut
multe momente de suspans, neobişnuite pentru asemenea reprezentaţii. Primul:
declar că interpretul unuia dintre roluri din varii motive (repetiţii) nu a
venit şi că în lipsa lui mă sacrific eu să-l suplinesc. Al doilea: H. Gârbea
mărturiseşte că el a schimbat titlul piesei de frica delaţiunilor unor
răuvoitori invidioşi. Al treilea: reportera din piesă, excitată la culme,
doreşte să fie neapărat violată şi cere imperios să i se scoată pantaloni, iar
partenerul său care o ademenise în acest bârlog se execută, cu toată vârsta
înaintată a interpretului.Un moment
ultranaturalist creând chiar oroare în asistenţă, dar fără a provoca leşinuri,
a fost încercarea de sinucidere, când sângele a şiroit abundent din vena mâinii
drepte a personajului principal, efect obţinut cu cerneală roşie de bună
calitate.
Horia Gârbea, Dinu
Grigorescu, Dan Puican, Marilena Dumitrescu, confratele în ale criticii
teatrale N. Havriliuc, Marilena Caraghiaur (autoarea recentului volum
„Doooor“), precum şi alţi spectatori ocazionali, au lăudat decent calităţile
textului, unicitatea lui în peisajul dramatic actual, observând fără dificultate
că totuşi există o fisură între prima parte şi cea de-a doua. Toţi au remarcat
calităţile de regizor ale subsemnatului, care a reuşit să anime acest text
insolit, poate primul de acest fel despre subiectul revoluţiei române, cât şi
interpretarea mea vibrantă ca şi a celor două actriţe – Florentina Tănase şi
Florina Luican –, în care au recunoscut-o cu plăcere pe frumoasa interpretă a
filmelor cu Păcală, acum la vârsta senectuţii.
Alţi spectatori, ca
frumoasele poete Coca Popescu (autoarea volumului „Incertitudine“) şi Maria
Timuc, sau funanbulescul şi nebunaticul Denis Dinulescu, din varii motive au
preferat să tacă expresiv, aducând prinosul de laude în mod personal.
O spectatoare care a
preferat să rămână anonimă mi-a comunicat a doua zi telefonic că din cauza
tensiunii dezvoltate în timpul reprezentaţiei-lectură, la sfârşitul ei, se
aştepta să fie arestată.
Impresionată de scena
veristă a sinuciderii în care sângele a şiroit abundent, o dramaturgă, autoare
ocazională de romane poliţiste (Lucia Verona), mi-a sugerat un final palpitant:
după ce o omoară pe reportera tv, fostul informator, prinzând gustul sângelui,
invită în acelaşi loc, cu acelaşi pretext – asasinarea cuplului Ceauşescu la
Târgovişte n-ar fi fost efectuată de plutonul de execuţie, ci de un căpitan – o
altă reporteră tv pe care, de asemenea, o omoară.
În lipsa unui
cronicar avizat, care să consemneze evenimentul (a lipsit din motive de boală),
iarăşi a căzut „măgăreaţa“ pe mine sacrificându-mă (pentru a doua oară) ca să
scriu un fel de cronică subiectivă a evenimentului.
