La
vârstnic, osteoporoza evoluează ascuns vreme îndelungată, relevându-se clinic,
într-o zi nefastă, prin fracturi cu o localizare diversă. Ca un arbore falnic
dar bătrân, ros de carii, doborât pe neaşteptate de o vijelie. În acel moment,
medicul şi pacientul realizează gravitatea bolii. Maladie care – însumând
statistic numărul de cazuri – îndreptăţeşte epidemiologul, dată fiind mai ales
această frecventă complicaţie, să o declare problemă de sănătate publică.
Autori de la UMF „Victor Babeş“ Timişoara (Loredana Marian, Christian Banciu) şi
de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş“ Arad (Mioara Banciu) îşi aleg un
subiect restrâns, din foarte cuprinzătoarea problematică citată, studiind:
„Osteoporoza la pacienţii cu boală inflamatorie intestinală“ şi îşi publică
referatul în nr. 1/2013 al revistei trimestriale Medicina modernă.
Prevalenţa scăderii masei osoase la pacienţii cu boli inflamatorii intestinale
este cuprinsă între 31 şi 60% – un factor de risc cu impact semnificativ fiind
utilizarea tratamentului cortizonic, a celui cu metotrexat sau ciclosporină.
Factori de risc dependenţi de bolile infecţioase intestinale sunt, de asemenea,
hiperalimentaţia, citokinele inflamatoare (IL-6, IL-1, TNF), deficitul de
vitamină D, malabsorbţia calciului, tratamentul cu heparină, durata şi forma
clinică a bolii, fenomenele inflamatorii sistemice asociate, rezecţiile
intestinale în cazul bolii Crohn. Există însă şi o multitudine de factori de
risc general, din care cităm: vârsta avansată, sexul feminin (menopauza),
pierderea prematură a funcţiilor gonadale, rasa albă sau asiatică, istoricul
familial de osteoporoză. Aceştia sunt printre primii într-o ordine descrescătoare,
de la valori mari la mici. S-a observat, de asemenea, că incidenţa osteoporozei
este mai crescută la pacienţii cu boală Crohn, decât, de pildă, la cei suferind
de colită ulceroasă. Autorii simt nevoia unei anticipări a detalierii informaţiilor
din material printr-un racursi în fiziopatologia osului, care nu aduce însă
multe noutăţi, dar facilitează înţelegerea asupra a ceea ce se întâmplă în
tratamentul cortizonic. Într-adevăr, corticoizii accelerează rata pierderii
osoase, pagubă influenţată atât de doza corticoizilor, cât şi de durata
tratamentului. Un tabel (Mecanismele pierderii masei osoase induse de
corticoizi) enumeră, pe o coloană, creşterea resorbţiei osoase, în paralel cu
reducerea formării osoase, pe o a doua coloană. Capitolul cel mai amplu şi
desigur cel mai util practicianului este acela care dezbate măsurile de
prevenire, tratamentul şi recomandările de monitorizare a pacienţilor cu boli
inflamatorii intestinale aflaţi sub cortizon. Cei trei autori opinează că
practicienii gastroenterologi ar trebui să cunoască recomandările generale ale
Colegiului American de Reumatologie cu privire la prevenirea şi tratarea
osteoporozei indusă de corticoizi. (Nu ştim ce-i face să creadă că nu le-ar
cunoaşte.) Şi, de asemenea, să aplice măsuri de profilaxie tuturor bolnavilor cărora
li se administrează corticoterapie (supraveghere radiologică şi testarea
periodică a densităţii osoase).
Într-o
apropiată ordine de idei este prezentarea tehnicii chirurgicale: „Expunerea şoldului
pentru artroplastie prin abord antero-lateral minim invaziv în decubit dorsal“,
de Răzvan-Silviu Cişmaşiu, specialist şi cadru didactic universitar, de la
Departamentul de chirurgie ortopedică al Spitalului Clinic Foişor. Legătura menţionată
este aceea că, frecvent, proteza de şold se pune la pacienţi în vârstă, cu
osteoporoză, eventual după tratament cortizonic, care au făcut accidental o
fractură de col femural. Articolul este al doilea dintr-un ciclu, autorul
publicând, în nr. 4/2012, abordul antero-lateral în decubit lateral
(Röttinger). Deosebirea este importantă şi textul din actualul număr al
revistei – de interes pentru chirurgii ortopezi, mai puţin pentru specialiştii
altor domenii – o evidenţiază, fiind susţinută cu argumente. În cazul bolnavilor cu coxartroză, abordul antero-lateral minim
invaziv la artropatia şoldului ar fi de preferat. Chiar şi din raţiuni
economice, pe care cititorul le va afla din articolul colegului ortoped.
La
obezi, la care se dezvoltă adesea gonartroza, leptina constituie interfaţa
biochimică. Este ceea ce afirmă în studiul lor Elena-Valentina Ionescu
(Sanatoriul Balnear Techirghiol), Maria Şuţa şi Gh. Manole (Universitatea „Titu
Maiorescu“). Leptina este o citokină de natură proteică, clonată în 1994. Este
secretată la nivelul adipocitelor mari ale ţesutului gras visceral. Secreţia
este potenţată în procesele inflamatorii. „Căile biochimice prin care
obezitatea intervine non-mecanic în dezvoltarea osteoartritei genunchiului sunt
reprezentate de acţiunile pe care le dezvoltă unele dintre citokinele secretate
la nivel de componente structurale osteoarticulare (osteoblaşti, condrocite,
sinoviocite fluid sinovial)“, enunţă cercetătorii. Mecanismele prin care
leptina participă la iniţierea şi dezvoltarea gonartrozei obezului sunt apoi
detaliate.
Un
biomarker introdus recent în clinică – dar şi în cercetare – este adiponectina.
Acest martor este studiat în articolul doctorandului la fiziopatologie şi
imunologie, de la UMF „Carol Davila“, George Tănăseanu. Adipocitokina modulează
procese metabolice, între care catabolismul acizilor graşi şi reglarea
glicemiei. Are, aşadar, rol antiaterosclerotic, antiproliferativ şi
antiinflamator. Se impune concluzia că valorile scăzute ale markerului la obezi
sau la pacienţii cu boală coronariană ischemică ar putea fi un factor de predicţie
în monitorizarea acestor maladii.
În
afara acestor materiale mai ample, asupra cărora ne-am oprit, cazurile clinice
din acest număr al revistei sunt remarcabile, fiind şi printre textele cu
„aport personal“: „Larva migrans cutanată“ – două cazuri (Gy. L. Fekete, Boros
Réka, Fekete Júlia Edit); „Aspecte clinice şi angiografice în embolizarea
meningioamelor intracraniene“ (Aurelia Nicoleta Dabu, A. I. Constantinescu, B.
Dorobăţ) – 138 de pacienţi cu meningioame, 66 investigaţi şi prin angiografie;
„Iron deficiency anemia: periodontal manifestations and patient management“ –
44 cazuri cu anemie feriprivă (Mihaela Florina Loredana Cojanu, H. T. Dumitriu,
Julia Constantinescu); un studiu asupra două loturi de pacienţi la care s-a
studiat „Efectul blocanţilor canalelor de calciu asupra câmpului vizual în
glaucom“ (Diana Melinte, C. Ştefan). Este menţionabil, de asemenea, editorialul
prof. dr. Ion Fulga, intitulat: „Nootropele, apariţia şi evoluţia unui
concept“.
