Un prim caz.
Personalitate radiofonică şi literară, Dinu Flămând petrece mai mult timp, în
ultima vreme, pe plaiurile mioritice, după ani de carieră mediatică în capitala
Hexagonului. Nemulţumit – pe bună dreptate – de tendinţa înmulţirii autodidacţilor
în media, Dinu Flămând ne spune că dsa conduce o şcoală a rostirii elegante, la
care vin jurnalişti în plină dezvoltare, dar şi înalte personaje politice şi
guvernamentale, CEO şi alţii. Vorbitorul este o prezenţă cu deosebire credibilă:
ţinută la patru ace, în contrast cu cea aproape complet relaxată a colegilor de
platou, rostire cu modulaţii savante, de livrescă şi perpetuă uimire în faţa
lumii, în strânsă comuniune cu o nedisimulată încântare şi siguranţă de sine. În
pauzele citirii de pe foi, o mică poticneală regizată, ca şi cum ar avea de
ales cuvântul care exprimă cel mai pregnant adevărul, dânsul emite în spaţiul
dintre cuvinte câte un âââ sau câte
un ăăă, pentru a dărui publicului său
un înţelept şi binemeritat suspans. Conduită elegantă? Nu prea. (La fel de
deconcertant e şi cazul prezentatoarelor în rochiţe fără mâneci care spun că
predau la o şcoală specială de televiziune, ignorând complet marele capitol al
limbajelor non-verbale proprii televiziunii şi vieţii în general, care spun că
scade dramatic credibilitatea când se înmulţesc centimetrii pătraţi de piele
expusă.)
Alt caz: „Falsa iluzie“. Neadoptarea legii
dublajului filmelor străine l-a readus în studio pe iniţiatorul proiectului. Pe
lângă moderator, remarcabil prin carismă, dar situat, net şi lipsit de fereală,
în tabăra conservării statu quo-ului
actual, al nedublării filmelor, în platou se găsesc şi „avocaţii“, oameni cu
opinii, invitaţi să pledeze pro sau contra, după cum le dictează, chipurile,
conştiinţa. Showul pare mai degrabă o manoperă menită să spele pe sticlă
imaginea iniţiatorului legii neadoptate, în faţa electoratului său. La vânătoarea
de erori, reţinem, din marea discuţie, un amănunt, o expresie marcat pleonastică,
ce intră, mai nou, cu obrăznicie, în media, motiv pentru care o vom smotoci un
pic. Banalizată printr-o utilizare relativ frecventă, ba poate şi tinzând către
un fel de normal, un firesc şi o standardizare discutabile, sintagma „falsa
iluzie“, despre care vorbim, este poetic digerabilă. Strict logic şi semantic,
prin conotaţii parazite ce flotează liber, termenii pot lăsa totuşi senzaţia de
imprecizie, de vagă neşcolire. Dacă tot zici că e iluzie, logic vorbind, zici şi
că e falsă. Dacă adaugi „falsă“ înseamnă că iniţial n-a fost o iluzie. Poate fi
falsă doar dacă nu mai e iluzie. Ca poet, ţi se permite, desigur, să spui că e şi
iluzie şi falsă, subliniind hiperbolic cât e o iluzie de iluzie. Sau vrei să
sune frumos, la o auzire superficială, să pară că-i din Shakespeare. Pentru un
om serios, procedeul e de evitat. Sau poate iluzie înseamnă o previziune,
anticipări pozitive, preziceri ulterior neconfirmate în real. Cum adică „falsa
iluzie“? Trebuie, oare, ca noi să ne punem mereu astfel de întrebări ajutătoare,
ca să ne dumirim cum stăm cu limba română pe micul ecran? Nu ne-ar putea ajuta,
cumva, aici vreun dublaj din română în română? Revenim la subiect. Drept premiu
de consolare pentru acea parte din electoratul iniţiatorului de lege nenorocos,
moderatorul, partizan pe faţă al non-dublării, recită apoteotic: „Vin ai noştri,
pleacă ai noştri / noi rămânem tot ca proştii, / ăştia hoţi, ăia hoţi, / …mama
lor la toţi!“.
Un nevinovat
fan TV ar putea trage concluzia echidistantă că, mult prea des, la televizor
„se vorbesc discuţii“. 
