Zarurile au fost aruncate! Mult aşteptata
listă a nominalizaţilor a fost anunţată la 16 ianuarie. American Hustle (David O. Russell) şi Gravity (Alfonso
Cuaron) au câte zece nominalizări, urmate imediat de 12 Years a Slave (Steve McQueen), inclus la nouă categorii. Se ştie
că sistemul de votare al Oscarurilor este unul destul de atipic, iar surprizele
sunt inevitabile. Campaniile implică foarte mult lobby, PR şi puternice
strategii de marketing: vizionări private, screenere, scrisori de mulţumire,
machete de presă în cele mai prestigioase reviste de specialitate. Anul acesta,
lipsesc suficiente titluri şi nume (Inside
Llewyn Davis – doar două nominalizări, Saving
Mr. Banks – o nominalizare, Stories
We Tell – lipseşte din lista documentarelor), iar ceea ce urmează (până în
apropierea ceremoniei din 2 martie) este o prezentare a celor care nu au intrat
în graţiile Academiei. Motivele şi regulile lor aproape că nu mai contează. Un
lucru e cert şi sigur: există o serie de filme care merită toată atenţia!
Mary
Poppins nu a venit să îi salveze pe copii. (Walt Disney)
Nimeni nu o poate
uita pe cea mai iubită dădacă din istoria filmului, cea care zbura cu umbrela
deasupra oraşului, inventa cuvinte şi cânta cu o veselie ieşită din comun. Mary
Poppins este fără îndoială unul dintre personajele care a readus magia în copilăria
fiecăruia dintre noi. Un personaj al cărui background este cu mult mai trist
decât îşi poate imagina cineva. Apariţia pe ecrane nu a fost atât de simplă pe
cât s-ar putea crede. Saving Mr. Banks vorbeşte fix despre asta.
Atunci când un
celebru om de cinema – pe numele lui Walt Disney – îşi doreşte foarte mult să
producă un scenariu, e clar că există un real potenţial de public. Însă nimic
din toate reţetele magice nu poate convinge un autor să lase din mână cel mai
iubit personaj, mai ales atunci când este realmente profund personal. Autoarea
delicatei şi spectaculoasei Mary Poppins a fost curtată de Walt Disney aproape20 de ani. Aproape o eternitate. Pentru că nici succesul, nici prestigiul, nici
insistenţa nu pot convinge încăpăţânarea şi hotărârea unui autor de a-şi lăsa masacrat adoratul personaj: imaginea
unei Mary Poppins într-un musical animat nu se plia defel pe aşteptările lui P.
L. Travers. Personajele cărţii erau familia ei. La propriu. Scenariul semnat de
Kelly Marcel şi Sue Smith dozează cu sensibilitate lupta celor doi titani
(Disney şi Travers) cu amintirile din copilăria lui Travers, cu accente
puternice pe legătura cu totul specială avută cu tatăl său.
Un
film emoţionant cu artilerie grea: o Emma Thompson spectaculoasă – ba extrem de
enervantă în încăpăţânarea ei, ba fragilă în avalanşa amintirilor, un Tom Hanks
impozant şi totuşi neputincios în lupta cu orgoliile, nevoit să înţeleagă
mecanismul uman al Pamelei Travers, pentru că din poziţia de producător dispus
să plătească oricât, nimic nu se concretizează dacă nu ajungi la esenţe.
Thompson ar fi meritat din plin o nominalizare la Oscar, la fel cum Hanks era
favorit la două categorii (pentru acest rol secundar, dar şi pentru turul de
forţă din Captain Phillips). Dar
Oscarurile nu mai miră pe nimeni, drept urmare le iei ca atare şi îţi vezi liniştit
de filmele pe care merită şi trebuie să le vezi. Saving Mr. Banks este unul dintre acestea. S-a ales cu o singură
nominalizare – pentru muzică.
Colin
Farrell în rolul lui Travers Goff pendulează perfect între copilăria magică
oferită puştoaicelor sale – jocuri inventate, personaje haioase – şi riscurile
asumate ale nesiguranţei de sine. E fascinant cum imaginea tatălui stăruie
adânc în mintea Pamelei, cum nu reuşeşte să se detaşeze complet, să elibereze
zmeul din pumnul strâns. La urma urmei, cu toţii avem frânturi din trecut de
care cu greu ne despărţim. Dar optimismul din Saving Mr. Banks spune că toate acestea pot fi tratate atunci când
permiţi accesul prietenilor în perimetrul tău, atunci când te hotărăşti să
priveşti şi să mergi înainte, indiferent cât de complicat şi dureros ar fi.
Uneori, viitorul te poate surprinde în mod plăcut cu rezoluţiile sale asupra
trecutului.
Dar,
până să o vedeţi pe Pamela Travers în secvenţa de final a filmului, trebuie să
savuraţi fiecare moment al luptei cu trecutul. Cum se înverşunează, cum se
îndulceşte, cum încearcă să mascheze fragilitatea pură sub îmbufnarea aricioasă.
Travers refuză orice atenţii: de la coşul de fructe din camera de hotel,
dulciurile de pe masa de lucru, conversaţia cu şoferul personal ori ideile
coscenariştilor. Personajul său este o construcţie uluitoare pe care nu o poţi
urî nicio secundă, dimpotrivă. O compătimeşti, o îndrăgeşti, o iubeşti.
Iar imaginea
lui John Schwartzman păstrează sensibilitatea peliculei din ’61, cu o lumină
difuză, cu prim-planuri folosite doar la nevoie, atunci când discuţiile dintre
producător şi autor ajung în acel stadiu de intimitate: Mickey Mouse şi Mary
Poppins rămân personajele de suflet ale celor doi. Iar secvenţa vizitei la
Disneyland este una memorabilă: scoate la iveală temperamentele extrem de
diferite ale protagoniştilor. Un Walt Disney precum peştele în apă, obişnuit cu
băile de mulţimi şi expunerea, comparativ cu o P. L. Travers pentru care
amintirile trebuie păstrate într-un colţ bine protejat, dar care învaţă să se
deschidă şi să comunice minunatele şi emoţionantele poveşti. Mary Poppins şi Saving Mr. Banks sunt filmele care îţi garantează buna dispoziţie
indiferent de circumstanţe.