Talentul lui Adrian Chiriță-Papas, implantat când era
elev de liceu, nu-l părăsește nici când ar fi putut fi smuls de peregrinanta
carieră de medic militar. Pentru noi „a scos capul“ în atmosfera creativă a
Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România, manifestându-se în
publicațiile acesteia. Domeniile sale de predilecție sunt epigrama și poezia
lirică. Ambele își dispută tărâmul intim al autorului fără ca vreuna dintre ele
să câștige bătălia decisivă. Ultima apariție dospită în cuibul târgoviștean a
lui Adrian Chiriță este placheta intitulată Exodul serafimilor care
cuprinde trei secțiuni. Prima, cu titlul „Scrisori către Dumnezeu“, conține
versuri albe sau cu rimă, în cuvinte mundane, simulând invocații impregnate
fără smerenie cu un strop de ironie epigramatică. Cea de-a doua secțiune poartă
ca titlu un joc de cuvinte – „Vis-à-vis de vis“ și are un snop de poeme
cu trimiteri exotice, scrise într-un limbaj în care metaforele medicale nu sunt
deloc rare. Cea de-a treia secțiune poartă titlul hâtru: „Un os de ros pentru
Eros“. Dacă este dat să ne oprim asupra poeziilor de aici, nu se poate
să nu ne încânte parfumul reminiscent minulescian. Într-adevăr, versul are
muzicalitatea și imaginile delicate, pline de sentimente alese, ale
îndrăgitelor „bibelouri de porțelan“.
Dar Adrian Chiriță excelează în a face din repetiție o formulă
prozodică reușită, lucru de care suntem convinși citind prologul și epilogul.
Primul are ca subtitlu „Pentru a digera un grăunte de fericire“. Poetul
digeră probabil greu grăuntele de fericire, pentru că în fiecare din
numeroasele strofe declară: „Sunt mai trist ca de exemplu (…) frigiderul/Gol
deschis de îngeri blonzi/Foamea crește vagabonzi, Frigul pregătește gerul“.
Eufonia și ironia sunt perfecte, nu-i așa? În epilogul cu subtitlul „Pentru a
înțelege toată durerea lumii“, poetul se plasează tot antitetic, la fel ca în
prolog, pentru că repetă la începutul fiecărei strofe: „Sunt mai fericit ca
(…)“.
Dacă ar fi să numim simbiontul care adastă în sinele lui Adrian
Chiriță, acesta s-ar chema talentul de a face din versuri ceea ce dorea Paul
Verlaine: o muzică… dar una în sonorități moderne.
