Capitala provinciei indiene Karnataka, Bangalore
(oficial Bengaluru, în limba Kannada) cunoaşte în prezent cea mai rapidă
dezvoltare urbană dintre toate oraşele Asiei. Localnicilor le place să-l
numească „oraşul-grădină“, deşi din parcurile înfiinţate de britanici au mai rămas
doar câteva. Localitatea este relativ tânără, fiind menţionată în documente
acum 1.000 de ani. Începuturile oraşului modern datează din 1537, când un vasal
al Imperiului Vijayanagara, Kempe Gowda I, a construit un fort din nămol pe vârful
unui deal şi, în apropiere, templul lui Nandi. După căderea imperiului,
localitatea va fi vândută oraşului Mysore, care o va administra până la sfârşitul
secolului al 18-lea, când va intra sub controlul britanicilor. Aceştia vor
stabili aici un important cantonament al trupelor din sudul Indiei şi vor
construi legături cu Madras (azi Chennai) şi Mysore prin linii de telegraf şi căi
ferate. În 1889, populaţia oraşului a fost drastic împuţinată de o epidemie de
ciumă, la stăvilirea căreia au contribuit din plin posibilităţile de comunicare
create de britanici şi numirea unui înalt funcţionar responsabil cu atribuţii în
sănătate şi sanitaţie. În 1906, Bangalore a devenit primul oraş electrificat
din India şi, douăzeci de ani mai târziu, britanicii vor începe un proiect de
urbanizare, cu înfiinţarea de parcuri, cluburi, construirea de spitale şi alte
clădiri publice. După declararea independenţei statului indian, în august 1947,
oraşul se va dezvolta şi va începe să atragă – prin posibilităţile de instruire
pe care le oferea – imigranţi din provinciile învecinate. În prezent, Bangalore
este considerat unul dintre cele mai atractive centre comerciale şi de afaceri
din lume şi este supranumit „Silicon Valley al Indiei“.
De la început, garnizoanele britanice staţionate
în India, mai ales cele din sud, s-au confruntat cu numeroase epidemii, în
principal de dizenterie şi febră, puse pe seama proastei sanitaţii, a rozătoarelor
şi a insectelor pişcătoare, în special ţânţari. De aici şi interesul medicilor
ce însoţeau trupele, de a studia relaţiile de cauzalitate în bolile tropicale,
de a elabora măsuri de prevenţie şi de a găsi remedii.
Fiu al unui militar cu rang înalt în armata
bengaleză, sir Ronald Ross s-a născut la 13 mai 1857 în Almora. La vârsta de 8
ani, ca mai toţi copiii coloniştilor născuţi în India, a fost trimis să îşi facă
studiile în Marea Britanie, după care se va întoarce şi va lucra ca medic, mai întâi
la Madras, în serviciile medicale indiene. În 1883, este numit chirurg în
garnizoana din Bangalore, unde începe să fie interesat de viaţa şi reproducerea
ţânţarilor. Astfel, el a observat că ţânţarii, după ce îl pişcau cu asiduitate,
se duceau să se reproducă într-un jgheab cu apă stătută de sub fereastra lăsată
deschisă din bungaloul unde locuia. Pentru a reduce populaţia de ţânţari din
apropiere, el a gândit o primă măsură de prevenţie şi anume a golit apa din
jgheab, ceea ce a stârnit ilaritate în rândul compatrioţilor. Câţiva ani mai târziu,
în timp ce îşi definitiva studiile pe continent, îl va întâlni pe sir Patrick
Manson (considerat părintele medicinii tropicale), care i-a arătat paraziţii
malariei (numiţi de el „Laveran’s bodies“) şi l-a convins că ar fi posibil ca ţânţarii
să transmită această boală, probabil prin apa infectată. Întors la Bangalore, îşi
va continua experimentele pe pacienţi infectaţi, cu diferite specii de ţânţari.
Marea descoperire o va face la 20 august 1897, în Secunderabad, când a
identificat – în timp ce diseca stomacul unui ţânţar anofel hrănit cu sângele
unui pacient cu malarie – paraziţii malariei şi a putut astfel dovedi rolul ţânţarilor
în transmiterea malariei la om.
În 1899 se va întoarce în Marea Britanie, va
deveni profesor la Liverpool School of Tropical Medicine şi va efectua
numeroase expediţii pentru a investiga şi controla malaria în Egipt, Panama,
Grecia, Mauritius. A publicat numeroase articole şi cărţi de medicină – printre
care The Prevention of Malaria – dar şi
numeroase nuvele. Pentru remarcabila contribuţie adusă la elucidarea căii de
transmitere şi prevenţie a malariei, a primit, în 1902, Premiul Nobel pentru
Medicină, fiind astfel primul medic britanic care a câştigat această distincţie.
Locul din Bangalore unde a staţionat garnizoana şi unde sir Ronald Ross a început
studierea modului de transmitere a malariei este astăzi grădina tropicală a
unui hotel de lux, The Taj West End (foto).
Malaria este
endemică în peste 100 de locuri din lume şi continuă să facă numeroase victime
– cu precădere în Africa, în Asia de sud-est, India şi America de Sud –, în jur
de trei milioane pe an, dintre care cele mai multe sunt copii. Conform
statisticilor, dintre militarii care au staţionat, în secolul 20, în zonele
endemice, au decedat mai mulţi din cauza malariei decât din cauza gloanţelor.
Schimbările climaterice din ultimul timp au dus la înmulţirea cazurilor şi în
zone în care malaria era considerată eradicată. În Europa, se întâlnesc cazuri
sporadice cu Plasmodium vivax în Georgia, Spania, Turcia. În România,
malaria este eradicată şi mai este diagnosticată doar la cei care au călătorit în
zonele endemice şi nu s-au protejat corespunzător (între 30 şi 50 de cazuri pe
an). 
