De obicei, filmele se făceau după
piese de teatru. „My Fair Lady” a fost, de exemplu, o piesă de
teatru. În prezent, s-au inversat rolurile: se construiesc piese de
teatru după scenarii de film, cum e cazul noului spectacol de la
Naționalul bucureștean cu scenariul lui Alexander Morfov după
filmul lui Danis Tanović (traducere: Andrei Marinescu). Este vorba
de un film care a luat Oscar pentru cel mai bun film străin în
2001, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, Globul de Aur
pentru cel mai bun film străin și César pentru cel mai bun film de
debut.
Danis Tanović,
regizorul și scenaristul, a fost el însuși martor al unor episoade
sfâșietoare, pe care le-a imortalizat pe peliculă împreună cu o
echipă de documentariști, și care, peste câțiva ani, aveau să
devină No
Man’s Land.
Explicația faptului în sine ar putea fi dată de inerția
scriitorilor la evenimente din imediata apropiere și bineînțeles
birocrația care domnește în teatre. Adaptarea teatrală actuală
ia ca pretext evenimentele din ’90 petrecute în fosta Republică
Iugoslavă a Bosniei și Herțegovinei, și anume războiul sângeros
dintre bosniaci și sârbi, când, pentru a aplana conflictul, au
fost nevoite să intervină Națiunile Unite. Mii de oameni
nevinovați au căzut victime crimelor de război.
Spectacolul nu
se axează pe această tragedie din istoria contemporană care devine
doar un pretext pentru a arăta pericolul ce planează asupra omului
obișnuit, un război în numele naționalismului. Regizorul Alex
Morfov, care a mai realizat la Naționalul bucureștean spectacole ce
s-au bucurat de aprecierea criticii și publicului, revine talonat de
scenograful Nikola Toromanov și de creatoarea de costume Andrada
Chiriac. Folosind tot angrenajul scenic al teatrului, reușește să
dea la iveală un spectacol acid, cu accente dure antirăzboinice,
scris de un Bosniac și în care echipa de actori a Naționalului
trece cu brio un exament dificil. Situația dramatică în care se
învârte conflictul e următoarea: Cera, Ciki și Nino sunt soldați
pe câmpul de luptă, de pe tărâmul nimănui al tranșeelor, de
fapt această țară a nimănui. Nino este soldat sârb, iar ceilalți
doi sunt combatanți bosniaci. În timpul unui repaus al războiului
dintre cele două tabere, când se așterne o liniște aparentă,
combatanții se confruntă cu o situație neobișnuită. Un
„războinic feroce” face un fel de glumă de război: crezându-l
mort pe Cera,îi
așază sub trup o mină, ca la o eventuală ridicare a trupului său
să se producă o explozie devastatoare în jur. Cei trei, dându-și
seama de dezastrul care se poate ivi, solicită în disperare de
cauză ajutorul sârbilor, bosniacilor și celor de la Națiunile
Unite pentru trimiterea unui genist să dezamorseze mina, care din
cauza birocrației întârzie bineînțeles, iar când apare este
ineficient. Dialogul dintre acești combatanți, ostași, unii aduși
cu forța, oameni simpli de vârste și naționalități diferite,
atinge pe parcursul spectacolului cote absurde: „Voi ați început
războiul!”, acuză un soldat pe un adversar. „Noi am început?
Voi ați început!” răspunde celălalt, fiind convins că ăsta e
adevărul pe care propaganda oficială l-a promulgat în mintea sa.
Dialogul provoacă râsul publicului care de multe ori încremenește
în fața tragediei acestor oameni. Spectacolul, dincolo de decorul
de război, este o tragicomedie despre o situație limită,
imposibilă când membrii unor națiuni, care au trăit până acum
în bună înțelegere, sunt obligați să se măcelărească între
ei din cauza unor „înalte idealuri ale naționalismului și
religiei”.
Mihai Călin, Richard Bovnoczki și
Ciprian Necula, protagoniștii situației dramatice expuse, se
străduiesc să devină combatanți în războiul fratricid de la
granița țării noastre și o fac excelent fiecare, evidențiind
caracterul diferit al personajului pe care-l interpretează. Primul
are drept incipient spaima morții, care se transformă ulterior
într-o filozofie înțelegătoare a situației, așteptând când cu
spaimă, când cu un umor acid, rezolvarea situației. Mihai Călin
găsește mijloace suficiente pentru a face credibilă asemenea
situație. Ceilalți doi, adunând în mentalul lor crâmpeie
simbolice de filosofie naționalistă, sunt când soldați agresivi,
care vor să se dovedească bravi războinici, când simpli cetățeni
care își dau seama de absurditatea războiului și mai ales de
situația lor disperată, dar, vorba aceea, n-au cum s-o întoarcă.
Interpretările lor bine articulate psihologic fac să dispară
reculul în spectator, care vede pe scenă atât arsenal tehnic–
uniforme, căști, puști, mitraliere – cât și o cazemată.
Celelalte roluri sunt doar apariții scenice necesare pentru
dezvoltarea conflictului în care fiecare participant se străduiește
să nu se împiedice, să spună corect și cu dicție replicile.
Spectatorul de azi – care e conștient că ceea ce vede și aude pe
scenă este doar „teatru”, că încăierările nu-s adevărate
oricât de dur le-ar executa actorii, iar împușcăturile sunt doar
zgomote pe o bandă magnetică – suportă cu greu un asemenea
spectacol de multe ori terifiant. Trebuie amintit că Teatrul
Național mai are un spectacol care se ocupă cu războiul din fosta
Iugoslavie: „Butoiul de pulbere”.