Rar se întâmplă ca un artist care se remarcă
pregnant încă din anii adolescenţei să rămână, ani la rând, în prim-plan şi,
mai ales, să capteze constant atenţia şi aplauzele publicului, oferind de
fiecare dată „altceva“, surprinzător, inteligent şi foarte artistic. Dar Răzvan Mazilu a reuşit din plin să fie
balerinul şi coregraful unanim apreciat, deopotrivă în spectacole de balet sau
de teatru, interpret al propriilor coregrafii sau în viziunea altora, de fiecare
dată performant, capabil să „scoată“ tot ce era posibil din partitura respectivă,
construind personaje puternice, sensibile, amuzante sau de o tristeţe infinită.
L-am admirat în Autoportret 1940, imaginat
pentru el de Florin Fieroiu, în scurtele dansuri (create chiar de el) din opera
enesciană Oedip, montată, în regia
lui Andrei Şerban, la Opera bucureşteană, l-am regăsit, pe acea scenă, în rolul
titular din Roşu şi negru de Livia Teodorescu, în coregrafia
Alexei Mezincescu, apoi în straniul Acar din Anna Karenina în viziunea lui Ion Tugearu sau într-un El bântuit de
angoase, suferinţe şi frământări în Simfonia
fantastică de Berlioz pusă în
scenă de Gigi Căciuleanu. Apoi, din nou în calitate de coregraf, la Opera din
Timişoara, cu o cuceritoare versiune originală a celebrului balet Coppelia de Delibes şi, în această stagiune, la fel de original în Noaptea Valpurgiei din noua producţie a operei Faust de Gounod, pentru care a şi fost
nominalizat la Premiile Operelor Naţionale conferite la Iaşi. Dar am păstrat în
memoria afectivă şi Dama cu camelii de Dumas, de la Teatrul Naţional din
Bucureşti, sau Îngerul albastru, creat la Teatrul Odeon, ambele
beneficiind de colaborarea cu actriţa Maia Morgenstern; în Urban Kiss, la Operetă, unde a şi dansat alături de un grup de
tineri, aducând şi excelenta idee a exerciţiului la cal cu mânere al
gimnastului Marius Urzică, transformat într-un real moment de artă coregrafică,
de o plasticitate incredibilă; a cucerit în superbul său Dorian Gray (după Oscar
Wilde), deopotrivă în serile de dans alături de balerina Alexandra-Monica
Petrică, partenera sa în multe producţii „de cursă lungă“ precum Un tangou mas, numele lui devenind un
adevărat brand, care, de mulţi ani,
atrage ca un magnet iubitorii de frumos, pentru că ceea ce poartă semnătura lui
Răzvan Mazilu este, cu certitudine, de calitate.
Lista spectacolelor sale este, evident, mult
mai amplă, dar recent s-a îmbogăţit cu o altă producţie ieşită din tiparele cu
care ne obişnuise, propunând, din nou la Odeon, o „combinaţie“ între one-man-show, în care este atât de
apreciat, şi stand-up comedy cu
actorul Dan Badea, rezultând astfel Şaraiman, o alternanţă între monolog vorbit şi dansat, surprinzătoare fiind
şi muzica aleasă – melodii lăutăreşti autentice cântate de Romica Puceanu. Un
concept semnat Răzvan Mazilu, într-un „spaţiu plastic“ pe care el însuşi l-a
imaginat, dar în coregrafia israelianului Nadar Rosano, având şi o „dramaturgie
coregrafică“ a Ginei Şerbănescu. Mereu în căutare (aproape neliniştită) de noi
teritorii şi modalităţi de exprimare, artistul a pornit, de această dată, de la
„teama de ratare“, trăită cu siguranţă, poate subconştient, de oricine. Cu
umor, tristeţe, resemnare şi lucidă percepţie a realităţii, cei doi interpreţi
apelează la maniere de tratare a temei în chei diferite, fără vreo legătură
(sesizabilă) între ele, amuzaţi de propria existenţă într-un spaţiu pentru ei
nefiresc, ciudat sau absurd, din care, probabil, luându-şi geamantanul plin cu
trandafiri, Mazilu ar fi încercat să evadeze, dar rămâne să danseze, îmbrăţişând
florile, imaginându-şi că bustul unui manechin poate deveni partener de dans
sau de singurătate,
la rândul său frânt, pentru că picioarele zac aruncate
undeva în plan îndepărtat, dialogând sumar cu actorul doar în final, când cei doi
se întâlnesc... la aplauze. Nu ştiu în ce măsură coregraful a înţeles sau a
dorit să ţină seama de ceea ce exprimă textul cântecelor alese, dar cu
certitudine mişcarea-dans nu are nicio legătură cu acestea, posibil de adaptat
pe orice altă muzică, deşi specificul lăutăresc şi simplitatea totuşi foarte
sugestivă a cuvintelor erau, în principiu, foarte ofertante. Dar dintotdeauna Răzvan
Mazilu a afirmat că, dansând în alte coregrafii, încearcă să facă abstracţie de
ceea ce ar concepe el însuşi pornind de la acele repere, dorind să reliefeze
cât mai clar intenţiile coregrafului, de această dată nu prea generos cu
interpretul. Lăsând impresia improvizaţiei, uneori reuşită, alteori cam forţată,
Dan Badea încearcă să facă din cotidianul banal subiect de ironie cald-amară,
cu câteva idei, asocieri sau jocuri de cuvinte chiar reuşite, stârnind ceva
chicoteli în sală. De câte ori
pe afiş apare numele lui Răzvan Mazilu, producţia trebuie văzută, aşa cum s-a
petrecut, recent, la Teatrul Odeon, unde probabil Şaraiman va figura şi în
viitoarea stagiune, când cei care îl admiră pe artist vor avea posibilitatea să-l
(re)vadă şi să-l aplaude, aşteptându-l să ofere însă, cât mai curând, un nou
spectacol. Unul care să-i aparţină şi să-l reprezinte. 
