Jules Cohn Botea este un dramaturg cu o personalitate specială. De teamă să nu fiu înţeles greşit n-am s-o numesc, psihanalitic, orală, ci am să-i spun generoasă ceea ce, în mare, înseamnă acelaşi lucru.

   Într-adevăr, autorul, ale cărui trei noi piese sunt reunite în placheta TĂNĂRA ITALIANCĂ, şi-a utilizat admirabilele sale trăsături de caracter în trei domenii distincte: în medicina copilului, în teatru şi în genul poetic haiku. În cele ce urmează ne referim la teatru în care, credem, Jules Cohn Botea şi-a creat o oarecare notorietate. Piesa: „Puf de păpădie“ (2000) a fost pusă în scenă şi a fost urmată de „Doi într-o barcă“ (2001) şi „Hai la teatru“ (2005). În „Tânăra italiancă“, în „Când mama şi-a schimbat prefixul“ (piese într-un act) şi în „Gândul cel bun“ (piesă în două părţi), unul din personaje este întotdeauna medic de o anumită vârstă care mai păstrează din vechea profesie cărţile, amintirile, sfaturile şi bunăvoinţa. Intriga este menită să susţină o compasiune inteligentă şi se încheie cu „lovitura de teatru“ a hazardului: revenirea „fiicei“ rătăcitoare în casa bunicului, apariţia neinvitată a iubitului itinerant la reuniunea familiei logodnicei sale însărcinate şi descoperirea infidelităţii unui soţ decedat care eliberează soţia pentru a începe o nouă viaţă cu prietentul statornic.

   În ultima din cele trei, autorul „scoate din mânecă“ un alter ego ezoteric, dar insuficient definit pentru a fi convingător.

  Autorul nu arată numai compasiune şi generozitate, ci „pune pe masă“ o ironie fină, în special în reuniunea de familie prilejuită de schimbarea prefixului. Într-adevăr, unul dintre personaje, bunicul, în care-l recunoaştem fără dificultate pe autor, este o sursă de vorbe cu duh.

  Piesele „ţin“ prin dialogul alert cu replici vorbite direct, simplu, fără meandre filozofice, iar punerea în scenă va fi uşurată de indicaţii de regie concise dar potrivite.