Festivalul Național de Teatru (FNT) a
devenit un eveniment cultural major al artei spectacolului. Inițiat de Uniunea
Teatrală din România (UNITER), festivalul reușește an de an să strângă și să
prezinte cele mai interesante spectacole ale stagiunii. Ediția cu numărul 27,
abia încheiată, s-a remarcat printr-un program amplu și foarte divers. Pe lângă
cele nu mai puțin de 91 de reprezentații susținute în 11 zile, festivalul a mai
inclus și șapte expoziții și 25 de lansări de carte.
Directorul artistic și selecționerul FNT,
Marina Constantinescu, a ales 53 de spectacole din țară, din teatre
instituționalizate și independente, reprezentând diferite fațete ale demersului
estetic al spectacolului de teatru și teatru-dans. Acestea au fost reunite sub
motto-ul „Teatrul schimbă lumea”, inspirat de gândul lui Shakespeare că teatrul
trebuie să fie oglinda lumii, în care spectatorii se descoperă pe ei cu bune și
rele și sunt provocați să judece realitatea. Ediția din acest an a FNT a fost
dedicată marelui artist Victor Rebengiuc, prezent în cadrul festivalului în
distribuția a două spectacole – „Umbre” (Teatrul Național „I. L. Caragiale”) și
„Scrisori de dragoste” („Teatrelli”).
Festivalul a debutat în forță, cu
spectacolul „Hamlet” al Teatrului Națiunilor de la Moscova, realizat de
Robert Lepage, cu Evghenie Mironov în rolul titular și fără alți interpreți. Pe
scenă a mai apărut doar cu un cub misterios, conceput și imaginat de scenograful
Carl Fillion, care se metamorfozează într-o multitudine de spații: Curtea de la
Elsinore, biroul lui Polonius, camera Gertrudei, lacul în care se îneacă
Ofelia, locul de apariție a fantomei bătrânului rege Hamlet, spațiul
remușcărilor lui Claudius, locul de întâlnire dintre Hamlet și Horațio, sau cel
al duelului dintre Hamlet și Laertes. Totul prinde viață cu ajutorul
tehnologiei 3D, laserelor, designului de lumini și contribuției unei echipe
tehnice care a numărat cam 60 de persoane. Cubul a ținut astfel loc de decor,
transformându-se succesiv, miraculos, în mai toate locațiile piesei. Iar
interpretul, unic, i-a jucat pe rând pe Claudius, Polonius, pe Horațio și pe
regină, pe Rosencrantz și Guildenstern, pe Osiric și, bineînțeles, pe Hamlet,
dovedind un talent remarcabil. A fost un regal care pur și simplu a uimit
spectatorii din sala mare a Teatrului Național, care devenise neîncăpătoare
pentru avalanșa de iubitori ai teatrului.
Dar pentru mine, adevărata deschidere a
festivalului a fost spectacolul „Playlist” de Constantin-Cristian
Buricea-Mlinarcic, o producție a Teatrului Național din Cluj. Piesa, scrisă de
un dramaturg român, se ocupă de realitățile din România socialistă multilateral
dezvoltată și apoi de epoca de tranziție de după evenimentele din Decembrie
1989. „Playlist” este o poveste derulată de-a lungul a nouăsprezece ani
– între 1989 și 2008 – a unei familii româno-maghiare trecută prin „epoca de
aur” – fără lumină, căldură, cu alimentele raționalizate – ajunsă, în cele din
urmă, în plină democrație, o democrație în care vechii securiști sunt acum
oameni de afaceri prosperi.
În sfârșit, pe scena unui teatru din
România a apărut o piesă scrisă de un dramaturg român și un spectacol cu o
piesă care are curajul să rememoreze – onorabil, de multe ori cu haz sau cu
sarcasm – evenimente la care o bună parte dintre noi am fost martori,
evenimente al căror adevăr încă nu a ieșit la iveală! De la piesele „Curve de
lux” de Radu Iftimovici și „Comedie roșie” de Constantin Turturică a trecut
peste un deceniu. În acest timp, niciun teatru bucureștean n-a catadicsit să
mai aducă pe scenă un text al unui autor român de asemenea factură
anticomunistă, care să dezvăluie acid „fericirea” trăită de majoritatea
românilor în timpul regimului comunist, urmată de pătrunderea abuzivă a
elementelor securiste în viața care a urmat după ce s-a reinstaurat democrația.
Iată însă că echipa de la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, în
urma unui lung travaliu de decantare la care au contribuit mai multe colective
de creație, a scos la iveală această piesă, care a avut premiera în 2010, la
Satu Mare. Se cuvin aplaudați pentru curajul de a înfrunta opinia curentă,
conform căreia dramaturgia română actuală nu există sau este depășită.
Spectacolul regizat de tânărul Tudor
Luncanu, deși simplu, subtil, de multe ori eliptic, lovește spectatorii ca un
obuz cu efect întârziat, uimind prin concizie. Regizorul este secondat de un
colectiv excelent de actori, preciși la nuanțe, care reușesc cu modestie să dea
la iveală un spectacol încântător. Scena interogatoriului de la Securitate e
antologică, la fel și aceea în care prezentatorul de la un canal TV iese pur și
simplu din ecranul televizorului și năvălește în sală peste spectatori. Pe de
altă parte, scena când Ceaușescu apare pe un ecran enorm, ținând celebrul
discurs care a declanșat în ultimă instanță revoluția, e terifiantă, dând
frisoane multora.
Emőke Kató (doamna Pogăceanu), Ovidiu
Crișan (domnul Pogăceanu), Sânziana Tarța (fiica lor),
Mihai-Florian Nițu (Omar Șaripov), Adrian Cucu (Toader, colonel
de securitate) și Matei Rotaru (reporter, prezentator și
moderator TV) sunt cei care dau viață cu multă veridicitate unor personaje
autentice, într-un decor multifuncțional ingenios conceput, semnat de regizor.