Ca
să funcționeze normal, un teatru are nevoie de buget, sală și, bineînțeles,
repertoriu. Actori mai poate racola pentru fiecare piesă pe care o va introduce
în repertoriu, dacă nu dorește să aibă o trupă permanentă. Este sau poate
deveni un „teatru de proiecte”. Ceea ce se pare că a fost și este și Teatrul
dramaturgilor. Adică a realizat spectacole pe care le-a prezentat în alte săli
pentru că deocamdată sala nu e gata, cu actori angajați pentru spectacolul
respectiv, care, până la data la care scriu aceste rânduri nu se cunoaște dacă
sunt plătiți sau efectuează muncă voluntară.
Cu
toate eforturile echipei conducătoare sau coordonatoare, a cărei componență
este încă secretă, primele spectacole pot fi considerate dacă nu certe succese,
în orice caz mici eșecuri. Asta din cauză că încă se bâjbâie, încă se
tatonează, încă nu sunt siguri pe cine să promoveze și ce gen de piese să aducă
la vedere. Încă nu s-au decis dacă să-și promoveze prietenii, cunoștințele,
apropiații sau propria producție, pentru că în echipa diriguitoare sunt și
dramaturgi. Deocamdată, cu cele două spectacole cu care au ieșit la rampă nu se
prea pot lăuda nici măcar în glumă, ele nereprezentând mai nimic, nici sub
aspect dramaturgic nici spectacologic.
S-ar
fi putut începe cu piese care n-au fost mai niciodată reprezentate (pe scenă)
precum „Caragiale și vremea lui” de
Camil Petrescu sau „O noapte necorespunzătoare” de Titus Popovici, (un virulent
atac împotriva politicii culturale a lui Nicolae Ceaușescu). Sau cu una din
cele 15 piese anticomuniste (de sertar) scrise de Dan Psatta și tipărite după
evenimentele din Decembrie ʼ89 ori „Veac de iarnă” a lui Ion Omescu. Există
zeci de piese premiate de UNITER și nejucate. Există piese excepționale ale lui
D. R. Popescu încă nejucate, ca de exemplu „D-l Montaigne și cura de ape
minerale” etc.
Sau,
de ce nu, „Hatmanul Baltag” și „O soacră” de I. L. Caragiale și Iaco Negruzzi.
Dar cu toate eforturile lăudabile ale interpreților primul spectacol
„Confidențial. Scene argheziene” este o însăilare de momente fără un caracter
dramatic, o înșiruire de mici schițe, care au rolul de a imita un fel de teatru
al absurdului. Iar piesa lui Carmen Dominte, „Exercițiu de echilibru”, care
încearcă să spună o poveste a unei familii modeste, cu bucuriile și necazurile
ei, cum sunt cu miile pe teritoriul României de azi, nu e de fapt o piesă de
teatru, ci doar trei monologuri pe care personajele, mamă, tată, fiică, le
rostesc fără a intra în relație unul cu altul. Destul de liniar, static, fără o
vibrație sinceră, spectacolul semnat de Felix Crainicu obligă excelenții actori
Amalia Ciolan, George Georgevici și tânăra Ruxandra Bălașu la o anumită
înțepeneală nefirească.
De
ce s-au oprit la aceste texte poate nu e greu de sesizat. Ele au fost realizate
la repezeală, cu ce au avut la îndemână, crezându-se că se poate și așa – fără
să aibă în spate un gând valabil, fără să vrea să spună ceva atât despre noua
instituție creată, cât mai ales despre acest conglomerat imens de texte care
provin din tezaurul de nestemate încă necunoscut și cuprinde sintagma
„dramaturgia originală”, pentru care au militat mai toți marii scriitori ai
vremurilor de început ai teatrului românesc.