Cea
de-a patra ediție a turneului „Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”
a debutat cu spectacolele din Capitală, desfășurate trei zile consecutiv – la
20, 21 și 22 ianuarie –, la sala Studio a Naționalului bucureștean. Într-un
scurt preambul, înaintea primului spectacol, Ion Caramitru – directorul
Teatrului Național din București, Radu Boroianu – directorul Institutului
Cultural Român și Mihai Gribincea – ambasadorul Republicii Moldova la
București, au vorbit despre schimbul cultural între cele două teritorii unde se
vorbește limba română, despărțite vremelnic de o graniță. De asemenea,
vorbitorii au elogiat activitatea teatrului din Chișinău, fondat în 1921,
actualmente condus de neobositul om de teatru – actor prin formație și regizor
prin vocație – Petru Hadârcă.
Cele
trei spectacole, excelent alese, diferite atât tematic, cât și spectacologic,
prezentate pe rând pe parcursul a trei seri, au fost: În ochii tăi
fermecători – o drama psihologică, nostalgică, dramatizată și regizată
de Alexandru Vasilachi după „Rusoiaca” și alte texte de Gib Mihăescu; Aveți
ceva de declarat? de Georges Feydeau, o comedie atroce; și Casa
mare de Ion Druță – dramă poematică a satului moldovean. Trupa a dat
dovadă de un înalt nivel de profesionalism, încântând publicul bucureștean,
care a umplut până la refuz sala Studio a Teatrului Național din București.
Primul
spectacol, „În ochii tăi fermecători”, a produs un extraordinar impact
emoțional asupra spectatorilor chiar de la deschiderea cortinei, când pe scenă
au apărut soldați români, în uniformele lor interbelice, păzind granița dinspre
Nistru a României. Era anul 1922, iar soldații noștri, când nu păzeau granița
–în imaginația lui Gib Mihăescu – se gândeau la dragoste, la femei, la iubiri
misterioase, pătimașe. Mica așezare de la graniță era tulburată până la isterie
de escapadele sentimentale ale lui Manaru, moșier al locului. Bărbații se
simțeau umiliți de performanțele amoroase ale acestuia, și se gândeau la o
răzbunare atroce. Bărbații locali, ființe prozaice, erau preocupați doar de
micile lor tabieturi, de discuțiile de la cafenea sau de acuplările plătite ce
implicau curtezanele de la bordelul locotenentului Ragaiac. Dar visul care le
bântuia sufletele era acela de a o avea pe misterioasa și voluptoasa Eva. În
schimb, soțiile acestora nu visau decât mângâierile și dragostea pătimașă pe
care își închipuiau că numai Manaru putea și știa să le-o ofere.
Dramatizarea
„În ochii tăi fermecători”, ca orice dramatizare, are multe calități, dar și
defecte. Acestea din urmă țin mai ales de construcția dramatică, lentă,
risipită în zeci de episoade, unele având doar rolul de a povesti despre femeia
misterioasă care a trecut granița într-o șubă, ținând la piept o cutie de
vioară. Mult mai închegate dramatic și realizate excelent spectacologic au fost
momentele colocviale ale bărbaților, care prin interpretarea nuanțată și
îndrăzneață a actorilor au căpătat accente de mare originalitate, devenind
chiar antologice. Grupul bărbaților, format din Nicu Suveică, Anatol Durbală,
Alexandru Pleșca, Ghenadie Gâlcă, Petru Oistric și Iurie Radu este de neuitat.
De fapt, este marea realizare a regizorului. Nu trebuie uitată nici interpreta
eroinei principale, Silvia Luca, plină de o stranie sensibilitate, precum și
Alexandru Leancă (Ragaiac) și Victor Nofit (Iliad) –siluete credibile de
îndrăgostiți pasionați, fermecați de femeia misterioasă care le furase
gândurile. Tensiune autentică creează cu aplomb și Ion Mocanu (Serghei Anghel),
momentul aruncării cuțitelor fiind într-adevăr terifiant, aplicând un
trouvaille misterios, de circ. Dar cel care ridică valoric interpretarea la
cote înalte e Petru Hadârcă, în dificilul rol al lui Manaru, reușind cu
mijloace simple, fără să exagereze, să întruchipeze un erou complex, un fel de
legendă a virilității masculine.
Tot
ambalajul spectacolului este „sonorizat” de cântecele lui Vasile Cristian, Titi
Botez și Jean Moscopol, dând scenelor un aer de melancolie și visare care a
sensibilizat spectatorii. Felicitări din toată inima regizorului – mai ales
celor ce au gândit spectacolul și mustrări regizorilor și realizatorilor
români, care nu s-au gândit să aducă pe scenă dramaturgia lui Gib Mihăescu,
preferând două piese despre războiul din fosta Iugoslavie. Piesele lui,
„Pavilionul cu umbre”, „Confrații”, „Sfârșitul”, „Don Juan”, încă mai așteaptă
în volumul publicat de Editura Minerva în 1987. Mai simplu și mai ușor sunt
însă de pus în scenă piese ale unor autori de mâna doua din spațiul Uniunii
Europene, ca „Lut”, „Hoți” și „Memoria apei” la Teatrul Național, sau „Șefele” la Teatrul Odeon.
La
cel de-al doilea spectacol – „Aveți ceva de declarat?” – Petru Hadârcă, în
calitate de regizor, nu trebuia să facă decât o distribuție potrivită, pentru
că tot angrenajul comediei era pus la punct în cele mai mici amănunte de
autorul său genial – Georges Feydeau –, ceea ce s-a și întâmplat. Petru Oistric
(în dublul rol), Mihaela Strâmbeanu (Raymonde), Emil Gaju (Tournel), Doriana
Zubcu-Mărginean (Luciene), Ghenadie Gâlcă (Camille), Anatol Durbală (Carlos),
Ion Mocanu (Augustin), Igor Babiac (Rugby) și Draga Dumitrița-Drumi (Eugenie)
și-au jucat cu inteligență și dezinvoltură personajele, obținând scene
savuroase de comedie aplaudate intens de spectatori.
Drama
„Casa mare” – al treilea spectacol al turneului – este prima piesă a celui mai
premiat, medaliat și omagiat scriitor moldovean, care trăiește de mulți ani la
Moscova și care de curând a împlinit 87 de ani. În ciuda multor defecte de
construcție, este o operă poetică complexă, care se vrea o oglindă a
satului și sufletului moldovenesc. Infestată cu mult sentimentalism și
patetism, a fost salvată în ultimă instanță de regizor și, bineînțeles, de
actorii care, de data asta, în ciuda accentului lor prea „moldovinesc”, au
reușit să prezinte un spectacol modern, cu secvențe satirice neașteptat de
amuzante, acoperind de multe ori sentimentalismul desuet al piesei. O mențiune
pentru Nicu Suveică, cel care, într-o scurtă apariție – bețivul Timofte –
creează un tip memorabil, absolut senzațional. Am văzut mulți actori pe scenă
interpretând magistral roluri de bețivi, eu însumi am jucat câțiva, am văzut
mulți bețivi în viață care de multe ori păreau teatrali sau nefirești, dar
rolul lui Suveică mi s-a părut inimitabil de firesc. De asemenea, a impresionat
prin jocul său extrem de firesc Vitalie Rusu, în rolul lui Moș Ion, amintind frapant, prin modestia cu care
rostește replicile, de neuitatul actor român Nicolae Tomazoglu. Dar bomboana de
pe tort o obțin interpretele celor trei bătrâne – Cornelia Maros-Suveică,
Mihaela Damian-Oistric și Olga Guțu-Cucu –, un fel de „gură a satului”, oferind
momente de un haz nebun, pe care numai autenticitatea îl poate da. Rezultatul
nu putea fi decât un succes binemeritat. Se străduiesc cu succes până la urmă
să dea viață credibilă unor personaje destul de schematice: Margareta Pântea
(Vasiluța) și Victor Nofit (Păvălache), punând în joc tot talentul de care
dispun, dar mai ales înfățișarea lor fizică.
Împreună
cu regizorul Alexandru Cozub – care este și actor –, absolvent al unei serioase școli de teatru
de la Moscova, toți interpreții dramei s-au străduit să dea viață unei opere
clasice a literaturii dramatice moldovene, contribuind la succesul unui
spectacol cu un subtext destul de bogat, a cărui replică finală este într-un
fel antologică: „Ce păcat că avem numai un singur pământ și un singur cer
deasupra lui...”.
Una
peste alta, sintetizând, Teatrul Național din Chișinău, prin reprezentațiile
sale, s-a dovedit încă o dată un teatru viu, interesant, modern, aplecat cu
succes spre dramaturgia universală și autohtonă.
