De-a lungul timpului, v-am propus atenţiei
nu o singură dată manifestări culturale ce au avut în centru, surprinzător sau
nu, oraşul nostru, Bucureştiul cel de toate zilele, cu ale sale bune şi rele, şi
am făcut-o de fiecare dată cu bucuria născută din afecţiunea pe care capitala
mi-o inspiră. Constat cu satisfacţie că din ce în ce mai mulţi artişti străini
aleg să poposească la noi. Din acest motiv am acum ocazia, mulţumită tot unui
institut cultural, să o fac din nou, şi să vă trezesc, sper, curiozitatea. După
seria de fotografi italieni, după romanul profesorului de literatură, de
asemenea italian, şi după desenatorul ceh, este rândul unei fotografe din
Spania să ne prezinte Bucureştiul în felul ei, aşa cum l-a simţit, l-a intuit şi
l-a trăit în septembrie anul trecut şi iunie anul acesta.
Alegerea nu a fost una întâmplătoare.
Fotografa catalană Tanit Plana a
venit să ne descopere la îndemnul şi provocarea unor prieteni spanioli stabiliţi
la Bucureşti, care au simţit că locurile acestea pot constitui o inspiraţie
artistică. Nu se aştepta la nimic, nu existau idei preconcepute, doar o
curiozitate entuziastă şi o uşoară teamă în faţa unui loc necunoscut şi a unor
oameni a căror limbă nu o vorbea. Astfel s-a născut o „Nu e normal să ştii să
înoţi“, o expoziţie propusă de Institutul Cervantes, care nu ne oferă un Bucureşti
facil, uşor identificabil, ci este, dimpotrivă, şi pentru noi o provocare,
aceea de a descoperi locurile vizitate de artistă şi care au făcut-o să vibreze
suficient încât să declanşeze aparatul de fotografiat, în ciuda unor senzaţii
de tensiune, de straniu, trăite în primele momente.
În faţa acestui titlu neobişnuit, parcă nu ştim
la ce să ne aşteptăm. Singurul reper este localizarea certă, deşi nu
întotdeauna evidentă, la noi. Tanit Plana ne oferă mai apoi cheia spre a putea
înţelege mai bine atât titlul, cât şi imaginile. A sosit în România fără să ştie
prea multe despre ţară şi despre locuitorii săi, motiv pentru care trebuie să
descopere lucrurile de la suprafaţă, fără să poată pretinde, la început, că ar
putea trece dincolo de aceasta pentru a-şi aprofunda cunoaşterea. În aceste
condiţii, şi-a propus să rămână în planul acesta, să „patineze“ la suprafaţă şi
să vadă ce era de descoperit. Chiar şi aşa, artista nu are cum să împiedice emoţiile,
deloc superficiale, pe care le încearcă privitorii studiindu-i fotografiile, la
vederea „tensiunii“ pe care ea a încercat-o în momentul realizării lor.
Avându-i
drept ghizi pe prietenii care cunoşteau deja oraşul, Tanit Plana a putut să
exploreze cartiere şi locuri mai puţin vizitate de musafirii de peste hotare.
În completarea acestor incursiuni inedite, a cerut prin intermediul paginii
sale de facebook ca cei interesaţi să o însoţească pentru a-i dezvălui locurile
lor preferate sau interesante din Bucureşti. Aşa se face că identificăm imagini
din Muzeul Antipa, sau din spatele blocurilor unde vechile maşini scoase la
pensie stau la adăpostul prelatelor gri ce ne amintesc de vremuri triste, sau
din talciocul unde se vând obiecte mai noi sau mai vechi, uzate sau încă in
funcţionale,
în care se găseşte orice. Chiar dacă în expoziţie nu există un fir călăuzitor
sau un traseu recomandat, au putut fi observate câteva mini-serii de
fotografii: cicatrici în piatră, muzee, natură, portrete şi o neaşteptată
succesiune de plete în vânt, la propriu, portrete inversate ale tinerelor pe
care le vedem adesea pe stradă. Toate acestea sunt detalii pe care, ca bucureşteni,
le considerăm profund ale noastre, motiv de mândrie sau poate, uneori, de jenă,
dar care pentru fotografă sunt elemente universale, care îi sunt familiare,
pentru că le-a întâlnit până acum şi în alte părţi, sau pentru că îi readuc în
memorie amintiri şi trăiri proprii. În felul acesta, artist şi public, comunicăm
prin intermediul fotografiilor şi ne îmbogăţim reciproc. Iar faptul că acestea
vor continua să fie prezente pe pagina de internet a artistei (ale cărei creaţii
se află, printre altele, şi în Colecţia Fondului pentru Artă Contemporană a
Ministerului francez al Culturii), va face, poate, ca şi alţi trăitori pe alte
meleaguri să fie tentaţi şi curioşi să ne descopere şi, cine ştie, să ne ajute
la rândul lor să ne redescoperim şi să învăţăm a ne privi cu alţi ochi, puţin
mai inocenţi şi mai receptivi la tot ceea ce este în jur. 
