Teodor Mazilu, intrat astăzi într-un con de
umbră, a ţâşnit în teatru, acum 60 de ani, ca o bombă cu explozie întârziată,
cu piesa „Proştii sub clar de lună“,
care a făcut ravagii în mentalitatea vremii, schimbând aproape total faţa
dramaturgiei româneşti şi dinamitând pur şi simplu aşa-numitul realism
socialist, anunţând un dramaturg de talie şi spirit europene. Omul, deşi părea
un boem care îşi petrecea cea mai mare
parte a timpului în crâşme sau la restaurantul Casei Scriitorilor de la Mogoşoaia,
era totuşi un scriitor harnic, un băutor de cursă lungă şi un degustător de
farmece feminine. Sub influenţa alcoolulului şi a farmecului feminin scotea
panseuri caustice, aparent inofensive, care ulterior au circulat sub forme de
glume prin peisajul teatral bucureştean: „Ideea că scriitorul Băieşu ar fi
influenţat de Shakespeare e falsă“. Sau: „Aserţiunea că Dinu Săraru ar avea
doar patru clase primare nu se susţine“. Acuzat că e fricos, dramaturgul a răspuns:
„Eu am văzut şi oameni proşti şi nu mi-a fost frică“. I se se mai spunea şi
„Mazilu de seară“.
A scris o sumedenie de articole satirice,
unele pe placul celor ce diriguiau cultura, altele în răspăr, precum şi
articole sportive, articole estetice şi de morală, foiletoane, romane, poezii
cu iz de romanţă, piese mai scurte, mici bijuterii şi cinci piese mai mari,
întorcând pe dos cu ajutorul paradoxurilor mai toate temele favorite ale
realismului socialist, atacând corupţia, ipocrizia, minciuna din viaţa socială,
aducând pe scenă o faună ciudată, dar camuflându-şi atacul sub masca unor
personaje cu grad mic, aparent inofesive: gestionari, directori de cooperative,
chelneri, inspectori financiari, actori, actriţe sau pur şi simplu şmecheri, ce
respingeau apriori sloganurile normelor socialiste şi care se extrăgeau
sistematic, cu inconştienţă, de la normele etice cerute de partidul-stat. Gogu,
Sile, Gherman, Iordache, Urecheatu, Gore, aparent intoxicaţi de dogmele aşa-zisei
morale a eticii şi echităţii socialiste, promovată de regimul de tristă
amintire, oameni însă întreprinzători, sunt nişte şmecheri, delapidatori care îşi
recunosc deschis ticăloşia; iar partenerele lor, indiferent că le cheamă
Clementina, Ortansa, Gabriela, Camelia, când cinice, când tandre, în căutarea
unei vieţi în care apetitul sexual să fie… alături de o bunăstare socială, sunt
de fapt nişte exploatatoare ale prostiei bărbăteşti.
L-am cunoscut pe autor în urmă cu 50 de ani,
când făcuse o scurtă pasiune pentru colega mea, Paula Chiuaru, modelul Ortansei
şi al Clementinei, şi împreună am degustat multe băuturi, ascultându-i
panseurile, iar despre puseul emoţional al lui din anii aceia am scris o piesă
intitulată Paula şi Teodor sau Dosarul curvelor.
Mobilă
şi durere, ultima lui piesă, denumită de el „Suferinţele bunăstării“,
considerată de critici aproape o capodoperă, a avut premiera în 1980 la Teatrul
Bulandra, furnizând un excelent spectacol semnat de N. Scarlat.
Actualul spectacol al Teatrului Nottara a
deschis festivalul organizat de acelaşi teatru şi a fost prezentat în cadrul
secţiunii „Piese vechi în haine noi“, iniţiativă lăudabilă de a ne arăta piesa după
33 de ani, deşi ea nu e chiar veche. Scrisă sub supravegherea cenzurii
comuniste, săgeţile ei atunci, în epocă, păreau nimicitoare; acum, când au ieşit
la iveală marii şi adevăraţii corupţi,
cei din piesă par nişte iluştri figuranţi inofesivi, deşi regizoarea a
înnobilat personajele, urcându-le pe o treaptă superioară socială: din director
de cooperativă şi de minister, Sile şi
Paul au devenit mari patroni care se războiesc, se carotează, se blamează între
ei, îşi aruncă insulte, dar care astăzi, din păcate, par săgeţi boante. Totuşi,
din când în când, atunci când e vorba de relaţii intime, fondul de aur al
piesei iese cu succes la iveală în scene de un comic savuros, unde ironia
caustică a autorului împotriva ipocriziei în amor este prezentă la cote înalte.
Alice Barb, regizoarea spectacolului, a căutat
din toate puterile ei creatoare să desfacă acest bulgăre de aur al dramaturgiei
originale prin tot felul de subterfugii, de intervenţii din afara piesei, unele dovedindu-se cât de cât
benefice, iar altele, fatal, nefericite, dovedind lipsă de inspiraţie, ca aceea
de a aduce în proscenium un ţambal de concert mânuit de un maestru ţambalagist
(Costel Istrate), care de multe ori acompaniază textul; uneori,
personajele, apucate subit de nebunia
sunetului popularului instrument, se apucă să cânte, devenind pentru câteva
clipe rockeri ţambalagişti.
Actorii cu replici din distribuţie – Gelu Niţu (Sile), Dani Popescu (Gore), Şerban
Gomoiu (Urecheatu) –, precum şi cei fără replici – Mircea Teodorescu şi Ştefan
Brahnaru – au căutat, s-au străduit, pe cât i-a dus mintea şi talentul, să
rezolve fiecare în stilul lui personal cât mai onorabil partiturile piesei,
care de multe ori au circulat vocal ca şi ariile din operă („Sunt fericit că
eu, băiat de la ţară, am ajuns să pierd la poker!“ sau „De câte ori am iubit,
am fost un salahor nenorocit“), dar, de cele multe ori, intenţiile lor nu se
corelează între ele cu ale regizoarei şi rezultatul fericit întârzie să apară.
Totuşi, trebuie felicitaţi pentru efortul lor de a oferi spectatorilor o
reîntâlnire plăcută şi deconectantă cu personajele maziliene şi cu lumea lor,
azi dispărută în istorie.
Intenţiile
regizoarei nu nimeresc la ţintă nici în simbolurile pe care le caută cu obstinaţie,
ca acela al crucii luminoase din scena de dragoste dintre Sile şi Melania, nici
în decorul creat de Dana Istrate,
care împarte maniheist scena în două segmente, dar se materializează fericit în
interpretarea Ioanei Calotă în rolul
Melaniei, care reuşeşte, ca o mare actriţă – un tur de forţă, rar întâlnit, în
scenele pe care le are la dispoziţie – să fie, cu umor şi sensibilitate, un
adevărat personaj mazilian. Îi ţine isonul la o temperatură mai scăzută, dar cu
aplomb, Ada Navrot, o excelentă
actriţă de comedie, în rolul atât de răspândit
astăzi al tinerelor aşa-zis „gerontofage“ (care se căsătoresc din interes cu bărbaţi
înaintaţi mult în vârstă), minus scenele
de isterie, unde a exagerat, probabil din cauza emoţiei.
Cât
despre Ion Besoiu, numit în urmă cu
ani, de unii critici, un Marcelo Mastroiani al filmului românesc, se poate
spune, fără tăgadă, că a acoperit toată decrepitudinea fizică şi morală a
personajului Paul.
Şi
totuşi, cu toate lipsurile arătate şi cu toate intervenţiile brutale ale
regizoarei, spectacolul ne aminteşte de viaţa tristă, neomenească pe care
majoritatea din noi am fost obligaţi s-o parcurgem, cu toate mizeriile ei materiale, dar mai ales morale. Felicitări colectivului de
creatori ai programului de sală pus la dispoziţia spectatorilor la un preţ
modic. De asemenea, felicitări noii directoare a Teatrului Nottara, Marilena
Tepuş, care cu ocazia „Fest Bulevard“ a reuşit să scoată oarecum teatrul
dintr-un anonimat prelungit în urma scandalurilor succesive care l-au zguduit
de-a lungul anilor.
Cu
toate riscurile ce decurg dintr-un asemenea demers, nu m-am putut abţine să nu
compun o parafrază a binecunoscutului poem mazilian „Adu-mi ceva frumos!“:
Teodor, de acolo unde eşti trimite-ne un gând haios / De acolo unde te-ai dus
trimite-ne un surâs frumos / De acolo de unde ai plecat / Brusc şi neaşteptat /
Trimite un banc pe un nor / Trimite o glumă în zbor / Trimite pe un covor
/ Zburător / Un poem caustic şi sonor / şi
o poezie plină de humor / Să ne producă un râs hohotitor./ Eu care te-am cunoscut
/ Ţi-am înrămat fotografia / Ţi-am învăţat biografia / şi ţi-am iubit
dramaturgia / Chiar o piesă am creat / În care tu eşti arătat / Ca un adevărat
bărbat / În final fiind beatificat / Dar nu ştiu dacă ai aflat / Că personajele
tale au evoluat / şi-n ierarhie socială au înaintat / Gogu a ajuns mare senator
/ Clementina Tv moderator / Ortansa e consilier / Iar Iordache a ajuns bancher
/ Dobrişor pentru că n-a cotizat / La puşcărie l-au băgat / Sile deşi avea mare
faimă / Numele şi l-a schimbat / Cataramă acum se cheamă / şi e bine înşurubat.
/ Să nu fii cumva supărat / Fii în veci binecuvântat / şi de artişti mereu
jucat.
