Într-unul din cele două editoriale publicate
în numărul din aprilie a.c. al revistei British Medical Journal – ediţia în limba română, autorul –
prof. dr. Julietta Patnick, NHS Cancer Screening Programmes, Sheffield – scrie
despre neajunsurile screeningului pentru depistarea cancerului. Deşi
screeningul populaţiei reprezintă o măsură de sănătate publică, semnatara editorialului
spune că el prezintă atât avantaje, cât şi riscuri – e drept, individualizate.
Complicaţii, de pildă, pot apărea în cazul mamografiilor, biopsiilor,
endoscopiei etc., care pot fi vizibile imediat. În schimb, spune Julietta
Patnick, pentru a observa avantajele screeningului, este nevoie de trecerea mai
multor ani, pentru a afla cu siguranţă căror pacienţi le-a fost util. Un
exemplu în acest sens este chiar screeningul pentru cancerul de sân sau cel de
colon, al cărui principal efect favorabil ar fi reducerea mortalităţii cauzate
de aceste boli. Estimările însă pot fi făcute după un timp îndelungat. Un
studiu în acest sens îl găsim într-o cercetare publicată în acelaşi număr al
revistei, la rubrica Cercetare.
Editorialista face şi o recomandare: îi sfătuieşte pe medicii care îşi îndeamnă
pacienţii sau colegii să participe la programele de screning, să ţină cont de
timpul necesar pentru a observa beneficiile ori riscurile acestor programe.
Tema abordată la rubrica Sinteze clinice priveşte progresele în
domeniul radioterapiei, foarte importantă, de altfel, în îngrijirea pacienţilor
cu cancer. Grupul de autori de la Cambridge explică noile tehnici de
radioterapie, propunându-şi să le ofere medicilor de familie şi clinicienilor
nespecialişti posibilitatea de a-şi consilia pacienţii în această direcţie.
Articolul este de fapt o sinteză bazată pe date referitoare la radioterapia
clinică (studii observaţionale, trialuri randomizate, metaanalize şi sinteze
sistematice) publicate în PubMed şi Cochrane în perioada 1990–2012. Găsim aici,
aşadar, informaţii despre modul cum funcţionează radioterapia şi cine are
nevoie de aceasta, despre efectele secundare şi riscurile acestei tehnici, cum
se iniţiază, ce tehnici noi au mai fost introduse şi care este viitorul radioterapiei.
Un alt punct de oprire pentru cititorul
revistei îl poate constitui şi un articol interesant semnat de S. J. Pountain şi
C. Roffe, care pune sub semnul întrebării necesitatea administrării de rutină a
oxigenului la pacienţii cu accident vascular cerebral (AVC). „Îmbunătăţeşte ea
oare evoluţia acestor pacienţi?“, se întreabă semnatarii articolului.
Îngrijirile din unităţile de profil sunt bine organizate în ceea ce priveşte
prevenirea decesului şi a invalidităţii după accident, problema însă este legată
de faptul că încă nu este clar ce aspecte sunt esenţiale pentru îmbunătăţirea
rezultatelor. Cu ocazia unui studiu-pilot controlat, cvasirandomizat, şi a două
studii-pilot randomizate, ce explorau administrarea suplimentară a oxigenului
după AVC acut, cercetătorii nu au observat vreo deosebire în ceea ce priveşte
evoluţia funcţională la şase luni, prin comparare directă, deşi au sesizat o
tendinţă de evoluţie mai favorabilă sub oxigenoterapie după ajustările de
rigoare. Prin urmare, spun autorii articolului, rezultatele, deşi promiţătoare,
vor trebui confirmate printr-o cercetare mult mai amplă, care, spun ei, a fost
deja iniţiată. Când şi cât timp ar trebui administrată oxigenoterapia
suplimentară sunt teme asupra cărora se apleacă cei doi autori, făcând, totodată
şi câteva recomandări pentru cercetările viitoare, cum ar fi: „Cât de eficientă
este suplimentarea doar pe timpul nopţii, faţă de cea continuă? Dacă
suplimentarea cu oxigen este eficientă, care este valoarea optimă a dozei
terapeutice şi a duratei intervenţiei şi care este cea mai bună modalitate de
administrare? Există cumva o limită a saturaţiei în oxigen deasupra căreia
suplimentarea lui nu mai este eficientă?“ etc. În această situaţie incertă, până
ce studiile în curs vor reuşi să furnizeze date ştiinţifice relevante, în
articolul de faţă vom găsi şi câteva propuneri cu privire la ceea ce trebuie făcut
pentru aceste cazuri.
