Dr. Eugenia GROSU-POPESCU
joi, 25 octombrie 2012
Autor afirmat în secolul XXI, Iorgu Gălăţeanu a trăit emoţional,
intelectual şi moral nu doar binefacerile progresului, ale cunoaşterii şi
inventivităţii omeneşti, ci şi suferinţele moştenite sau dezvoltate de noul
veac. Proaspăt ieşite din editură, cele mai recente creaţii ale sale sunt
volumul de versuri MAGIA ÎNTUNERICULUI
şi două volume de proză literară, medicală şi psihologică, intitulate SUB GHILOTINA VIEŢII.
Prima senzaţie, când deschizi oricare dintre
cărţi, este că te cufunzi într-o atmosferă ciudată, concomitent apăsătoare şi dătătoare
de speranţe. Că apăsarea este cu totul îndreptăţită, autorul simte nevoia s-o
spună în a sa „Justificare“ ce prefaţează volumul de versuri: „ce te faci când
seara începe să te învăluie teama că noaptea vine încărcată cu noi şi noi coşmaruri,
când pervertirea realităţii te localizează frecvent alături de cei dispăruţi de
mulţi ani, când porţi fel de fel de dialoguri sau te traumatizează întâmplări
fără nici o legătură cu normalitatea şi, totdeauna, extrem de chinuitoare,
false trăiri ce alungă odihna meritată şi storc trupului sudoarea abundentă, fără
a-l munci?! (…) Aşadar, din nebuloasa coşmarurilor inconştientului, am extras
pervertiri ale realităţii, le-am cizelat şi apoi, prin puterea conştiinţei,
le-am transpus ca nişte dorinţe ce nu se pot împlini în viaţa de zi cu zi“. E o
retragere din real aceasta sau un proiect în germene al unui real mai bun? A
doua variantă pare mai plauzibilă. Întrebări grave, marile întrebări existenţiale,
trăiri şi emoţii profunde, sentimente, pasiuni, iubirea şi moartea, moartea şi
iubirea apar, laolaltă, în versuri. Maturitatea unei vieţii trăite cu bune şi
cu rele, în care înveninările se decantează, la fel ca luciditatea. Natura, strămoşii,
eterna trecere din fiinţă în nefiinţă, cu întrebările ei, cu umbrele şi
penumbrele – un univers care te copleşeşte. Iubirea e un amalgam de stări, suişuri
în sfere cereşti, coborâşuri în magma vulcanilor. Bucuria unui zâmbet se
preface în lacrimi: „Mi-am dezvelit gândul de împăcare/tu scapi un tainic
zâmbet,/filon prelins din sufletul/cuprins adesea-n plâns…“ (Împăcare). Altruismul poetului este de
un fel aparte: „Am hotărât să-mi dau somnul/celor care au timp de pierdut,/îl ţin
în van,/arareori mă-nmoaie“ (De voi nevăzut).
Un
medic neliniştit, locuit de întrebări însoţite sau nu de răspunsuri, găseşte, aşadar,
alinare în cuvânt. Pacientul pe care, ca orice doctor adevărat, îşi exersează
de astă dată din plin capacitatea de a asculta şi înţelege, este el însuşi.
Ascultă, înţelege, traduce în metafore, ridică la simbol, transformă în ritual.
Un gest cetăţenesc şi unul profund medical, dincolo de ambiţiile literare.
Cercetări de ultimă oră arată – citeam undeva – că, atunci când nenorocirile ne
lovesc şi ne scuturăm prea grăbiţi de ele, nu le înşirăm ca pe mătănii, nu le
ascultăm vacarmul, nu le vorbim, nu le dăm atenţia cuvenită, când suntem „tari“
şi „nepăsători“ în faţa loviturilor sorţii, devenim brusc vulnerabili ca fiinţe
biologice, suntem expuşi bolilor, suferinţelor fizice. Necomunicarea cu soarta şi
cu semenii când suntem la ananghie reprezintă un neobişnuit de brutal factor de
risc. Întâmplările nu rămân în memorie, nu se retrag în subconştient, nu pot fi
reprimate, pentru că nu zăbovesc în zona conştientă, ci scurtcircuitează
psihicul şi, în funcţie de personalitatea şi ambianţa celui care „le tace“,
se traduc prin: cancer, boli cardiovasculare, articulare, alergii, infecţii.
Prevenirea, spun aceleaşi teorii, presupune procesul opus: împiedicarea
scurtcircuitării, reţinerea în atenţie, analiza amănunţită a faptelor, cu
extragerea de învăţături şi semnificaţii. Este ceea ce face şi doctorul Iorgu
Gălăţeanu cu pacientul său în cele mai recente cărţi ale sale.
Un medic
cardiac şi soţia bolnavă de cancer, după o viaţă de zbucium dar şi de
încântare, statutul umilitor, depersonalizant, de ocupant al unui 
pat de
spital, tabloul complex din unităţile spitaliceşti, cu obiceiurile şi
ritualurile corpului medical, cu psihologia şi comportamentul pacienţilor – alcătuiesc
laolaltă nu doar un bogat studiu clinic, ci o frescă, în care numeroase detalii
sunt menite înţelegerii unei realităţi crude atât de către medici şi pacienţi,
cât şi de către oamenii perfect sănătoşi ori foşti sau viitori bolnavi. O
„radiografie a suferinţei“, cum o caracteriza criticul Valeriu Stancu, în
prezentarea însoţitoare cărţii şi autorului aflat, se pare, el însuşi „Sub
ghilotina vieţii“. Dar sunt, în această „radiografie a suferinţei“, tot atâtea
argumente vii pentru nevoia omului de credinţă şi pentru nevoia omului de om.
Situaţia celor doi se îmbunătăţeşte prin astfel de stări. Prin credinţă şi prin
dăruire, grijă plină de răspundere şi de preţuire a partenerului de viaţă. Cu
ajutorul copiilor şi al unor dragi patrupede. Mai puternic încă decât
antibioticele şi citostaticele moderne acţionează emoţiile nobile şi
sentimentele străvechi. O reţea socială de susţinere, bine constituită,
destinată prevenirii şi tratării suferinţelor semenilor printr-o ascultare şi
comunicare atentă, întemeiată pe grija plină de răspundere şi de preţuire faţă de
aceştia ar putea face minuni. Din cărţile scriitorului şi medicului Iorgu Gălăţeanu
răzbate o asemenea idee ca o speranţă. 
