Fără
îndoială că orice exercițiu de admirație pentru strădania unui scriitor nu ar
putea începe decât încercând să-l așezi pe acesta pe același palier cu opera
sa. Un caz mai aparte este cel al enciclopediștilor care se risipesc într-o
multitudine de domenii, pe cât de variate, pe atât de contrarii. Cartea
profesorului Gabriel Gurman, renumit anestezist cu o foarte bogată
activitate în domeniu, vine să confirme faptul că cei atinși de aripa
generalității se mișcă cu detașare între extreme greu de cuprins într-o singură
frază.
De la gravitatea
situației dată de starea unui bolnav aflat la granița dintre lumea de aici și
cea de dincolo și până la un hohot de râs nu-i decât o fracțiune de existență.
Tocmai în această infinitezimală unitate de măsură, Gabriel Gurman, medic
israelian de origine română, condensează, cu o detașare aparte, noianul de
glume cu și despre medici, în Haz de necaz. Tematica nu-i
întâmplătoare, și nici nu are, cu predilecție, scopul de a pune într-o lumină
defavorabilă profesiunea lui și a confraților, dar vine să-și justifice
temerara incursiune, încercând să dea o altă interpretare glumelor, bancurilor
sau butadelor despre medici și medicină.
În spatele multor
anecdote se află lunga experiență a autorului în domeniul medicinii, pe care o
practică de mai bine de jumătate de secol în diverse colțuri ale lumii. În
subsidiar se simte pana acidă a lui Ion Pribeagu, un mare creator de
calambururi și cuplete, căruia îi sunt atribuite, cu adăugirile de rigoare și
înfloriturile inerente, multe din glumele perioadei postbelice.
„Haz de necaz“ este mai
mult decât o culegere, este o enciclopedie terapeutică. Terapia prin râs nu
este o invenție recentă, dar a excelat ca o defulare la toate relele și
privațiunile. Cetățeanul anonim râde în surdină, pe sub mustață, cum spune
autorul, sau râde în gura mare, descoperindu-și libertatea de a face haz chiar
și de un mare necaz.
Interesantă este,
înainte de toate, poziția autorului față de evidențierea unei glume, prin
punerea în temă a cititorului. El nu o „traduce“, cum se mai obișnuiește,
pentru cei care pricep mai greu, ci pur și simplu creează contextul și starea
necesară lecturării. Cartea este o poveste în poveste, care dă un farmec aparte
glumelor și creează chiar și pentru cititorul avizat o stare de confort
intelectual.
Încercând să fac o
analiză pe text, m-am confruntat cu situația criticului care este nevoit să
recunoască faptul că Gabriel Ben Meron (pseudonimul literar al autorului),
mânuiește cu iscusință pana de scris la fel de bine ca instrumentele de care se
ajută în practica sa cotidiană de tămăduitor.
Oricum, activitatea
domniei sale în cele două domenii este remarcabilă, iar cartea de față este „sarea
și piperul“ creației sale. Volumul se recomandă prin el însuși, chiar dacă
impactul asupra cititorilor se măsoară prin numărul de exemplare vândute.
Pentru ca lucrurile să fie așezate în matca lor firească, cred că s-ar impune
traducerea cărții „Haz de necaz“ și în limbile engleză și maghiară, spre
deliciul și delectarea studenților în medicină și farmacie, și nu numai. Este,
în mod cert, o modalitate de răspândire și cunoaștere a acestui izvor anonim de
inteligență colectivă.
„Haz de necaz“, de la început
și până la sfârșit, te ține în suspans, într-o stare de spirit mai mult decât
plăcută. Lectura este ușoară și agreabilă iar „comentariile“ autorului sunt de
o eleganță demnă de un spirit rafinat. Cele de mai sus pot și trebuie să fie un
îndemn la o lectură, ca o aventură.
