PoemeleEugeniei Ţarălungă nu pot fi
povestite; sunt scrieri închise aproape ermetic, deşi la prima vedere par suave
şi exuberante. Există în volumul Rabatabil la cerere un cuvânt care
le-ar putea caracteriza: „încolţurate“. Aşa de adânc le-a încastrat poeta în
propriul miez (miezul lor, dar şi miezul ei înseşi), încât până să ajungi la
roca „miezoasă“ rişti să te încleiezi în zona aşa-zis „mieroasă“ (specialişti
literari au numit-o chiar „sentimentală şi senzuală“) sau să te blochezi la
bariere aproape de netrecut: „grilaje de carne, carcase, lespezi, baloturi de
muşchi... rugozităţi...“, dar şi „pajişti de lavandă“, „cântece de sirene“,
deturnări onirice până la graniţa cu voaluri mai străvezii ca „sedilele“,
„interstiţiile“, chiar „umbrele“; toate permit însă întrevederea sau presimţirea
că suntem în preajma „locului“ cu „rouă cerească“.
Capitolul
de referinţe critice de la sfârşitul volumului conţine texte care ne pot ajuta
să parcurgem cu bine straturile literare, stilistice, imagistice, imaginative,
creative, ideative, de reflexivitate, de senzualitate, de singularitate, de originalitate,
la care ar fi imposibil să se mai adauge ceva specific. La toate aceste aspecte
poeta primeşte nota maximă. De altfel, ea a primit tocmai pentru aceste calităţi
superlative, puse în evidenţă de criticii literari, premii importante. Fiecare
analist literar ne oferă şi câte o cheie pentru a deschide sau închide
„sertarele în care sunt pitite tragicul, tristeţea, melancolia“ acestui „corp“
poematic pe care poeta îl „radiografiază“ într-o „stare de graţie“ (a corpului
dar şi/sau a poetei). Vă recomand să citiţi întâi acest capitol.
O
cheie de lectură este chiar cuvântul „rabatabil“ din titlul atât de ciudat al
volumului, după titlul unuia dintre cele mai frumoase poeme. Cu această „cheie“
vom închide canoanele literare, căci în acest domeniu nu mai poate fi spus ceva
în plus. Şi apoi, canoanele chiar ne-ar împiedica să intrăm în dimensiunea terapeutică. Această
dimensiune înseamnă că fiecare poem conţine exact remediul care ne trebuie. La
a doua sau a n-a lectură, folosind
această „cheie“, ne vom da seama că toate cuvintele din poemele Eugeniei sunt
atât de „rabatabile” (ea le zice uneori „interşanjabile”), încât dacă citeşti
cu încetinitorul sau cu acceleratorul vezi şi înţelegi totul diferit, în funcţie
de ce grad de deschidere utilizezi pentru a-ţi alege „doza optimă“ pentru
simptomul, sindromul sau boala ta. Nu se poate explica ştiinţific, dar metoda
este tot atât de exactă ca testele lui Dalai Lama: ţi se potriveşte exact ce ai
ales. Ca mod de întrebuinţare generală, dacă „ţi-e bine“ găseşti terapia
profilactică, iar dacă „ţi-e rău“ găseşti sigur în poemele rabatabile antidotul perfect; atât în aspectul lui pozitiv,
adică sub formă de mângâiere, „compasiune de diverse grade până la expandarea
universală“ (atenţie la modul rabatabil
de administrare a terapiei), cât şi în aspectul negativ, adică „mai răul“, răul
total, chiar „arhetipul“ răului. Când citeşti „am vrut să mă arunc în
gol.../dar golul s-a luat de la mine“, te vindeci instantaneu de micul sau mai
marele tău rău în care te simţeai suspendat. Nu mai vorbesc de spectrul
sinuciderii sau altor terapii recognoscibile chiar de către cei nepreveniţi.
Iată
poemul terapeutic pe care l-am primit eu de la Eugenia Ţarălungă şi, cu care în
curs de tratament, deja boala mea s-a ameliorat evident: „Ai grijă de Nazaret“ („tu să te sustragi mâhnirii/pe măsură ce rănirea
conţine strălucire pentru tine/noi suntem tuburile unei orgi/prin care se aude
o muzică aleasă/în zona în care apele se primenesc singure/ai grijă de Nazaret/şi
de toată Galileea!/şi lărgeşte constant cercul/prin urmaşii noştri încovoiaţi/în
poziţii de fetus/din ce în ce mai eliberaţi/de asperităţi şi canoane“). „Apele“
sunt pentru curăţire/abluţiune/purificare. Sunt şi pentru consumul intern: „bea
multă apă“ recomandă autoarea în alte poeme. Se primenesc singure pentru că
deasupra lor se plimbă, se preumblă Cel care le însufleţeşte. Din aceste ape
însufleţite se adapă toate prototipurile Fiinţei, „animale“ blânde lente şi
mari care ajung la „linia ţărmului alb“. Acesta nu mai are culori, condiţionări,
determinări. Ca să ajungem la el ne împărtăşim şi noi din apele însufleţite,
din stropii euharistici.
Cheia
„rabatabil“ este ascunsă bine, dar se poate recunoaşte. Am mai întâlnit-o sub
diverse exprimări ale Eugeniei: „înghemuire“, „ghemuire“ a îngerului, bineînţeles,
iar în acest poem este sugerată explicit prin „urmaşii încovoiaţi/în poziţii de
fetus“. Ce poate fi „mai ghemuit“, mai „rabatabil“? Urmaşii se sustrag acelor
„încolţurări“ – asperităţi şi canoane – limitative şi ajung, printr-o cvadratură
a cercului, în proximitatea perfecţiunii, sănătăţii. Ei se vor putea da de trei
ori peste cap oricând şi oriunde şi se vor putea preface în orice, dar nu ca să
fie orice, ci Totul, pentru că sunt Totul. Secretul poemului, dacă încă nu-l înţelegem,
îl putem căuta în oricare altul, dar la îndemână este chiar poemul-titlu: „Omul
rabatabil e ca o sferă/Cu genunchii la gură/şi coatele îndoite la maximum/Cu
mâinile strâns împreunate/şi capul plecat/Ca să folosim întreaga zestre de
articulaţii/Sfera smerită se ridică“.