Microstagiunea
„Vara magică“ se apropie de final, dar programele pe care le propune rămân la
fel de atractive ca în primele seri, astfel încât sala Ateneului se umple de
fiecare dată. Melomanii încearcă să facă abstracție de căldura insuportabilă,
traversând adesea Bucureștiul doar pentru a se bucura de câteva clipe de muzică
bună, în interpretări deosebite. Iar dacă pe podium evoluează artiști admirați
dintotdeauna, tentația este cu atât mai mare și efortul merită din plin. Așa a
fost și în cazul recitalului care, sub genericul „Valentin Gheorghiu și
invitații săi“, l-a readus pe maestru în lumina reflectoarelor mai tonic și mai
încărcat ca niciodată de bucuria cântului pe claviatură.
Cu
aceeași apariție elegantă și suplă, cu aplomb și o acuratețe tehnică
incredibilă, a păstrat nealterat tușeul cald, gesturile uneori largi trădând o
implicare parcă și mai pregnantă. Cu siguranță, se simte bine și în compania
tinerilor instrumentiști, care lucrează alături de el cu rigoare și
dezinvoltură. I-a învățat multe dintre tainele „cântului frumos“, cu o
colegialitate și o prietenie adevărată. Astfel, a abordat Sonata op. 38 de
Brahms, alături de violoncelistul Ștefan Cazacu, încă student, dar deja bine
cunoscut publicului. Sunetul amplu, linia generoasă a frazei, siguranța tehnică
s-au regăsit și de această dată în opusul care, interpretat împreună cu
Valentin Gheorghiu, a avut și un anume romantism, dar și sobrietate.
Intervențiile pianistice au completat și susținut demersul violoncelistic într‑un
echilibru remarcabil și sub aspectul construcției și expresivității specific
brahmsiene.
Celor
doi interpreți li s-a alăturat apoi violonista Simina Croitoru, la rândul ei o
tânără care a devenit deja o prezență familiară în recitaluri și concerte,
având o ușurință deosebită în plan tehnic și o capacitate de a relaționa firesc
cu partenerii de scenă, parcă permanent relaxată. În Trio op. 11 nr. 4 de
Beethoven, am avut impresia că pianistul a fost liantul și „factorul“ ce a
asigurat omogenizarea și dialogul instrumental, în care am apreciat, desigur,
și maniera în care vioara și violoncelul s-au completat atât în paginile
alerte, cât și în cele marcate de melancolică introspecție. Finalul a adus un
plus de vervă și percutanță în varietatea coloristică a „temei cu variațiuni“.
După
pauză ne-am reîntâlnit cu o „formulă“ devenită obișnuită în viața noastră
muzicală. Maestrul și soția sa, Roxana Gheorghiu, evoluează de mulți ani fie la
patru mâini, fie la două piane, într-un duo apreciat pentru suplețea și
rafinamentul cu care realizează versiuni interpretative pline de farmec. Se
remarcă tușeul asemănător, maniera în care rezolvă atacurile sau pe clape,
trecerea de la unul la celălalt, preluarea liniei melodice făcându-se fără ca
spectatorul să perceapă vreo diferență, ceea ce dă cumva unitatea „întregului“
artistic. Așa s-a petrecut și în cele Cinci valsuri pentru două piane de
Brahms, desenate cu finețe, sau în Suita nr. 2 de Rahmaninov, deosebit de
solicitantă. Scriitura complexă a celei din urmă cere o claritate de exprimare
greu de obținut, trecând de la ritmurile incisive la mișcarea de vals, apoi la
nostalgica romanță sau la grațioasa tarantelă, totul într-o rostogolire adesea
tumultuoasă, dificil de stăpânit. Fără a da atenție unor detalii de acuratețe,
publicul a fost cucerit, aplauzele și ovațiile insistente fiind răsplătite prin
două bisuri la patru mâini pline de farmec. Maestrul a cântat cu o prospețime
și o plăcere ce trăda o tinerețe interioară nealterată de vreme. Mi-a lăsat
impresia că se simte minunat în lumea sa plină de muzică, mereu fericit în fața
pianului, dar și în fața publicului care l-a admirat necondiționat încă de la
debutul său pe scena Ateneului, în 1943.
