Cu străzile
desfundate, supuse unei ample prefaceri, de-ai spune că bătrâna cetate a Iaşilor
a dezlegat taina întoarcerii la tinereţe, cu nesfârşitele armate de pelerini
chemaţi din ţara toată de o altă de nedezlegat taină al cărei simbol este
Sfânta Parascheva (ale cărei moaşte au fost aduse în ţară de domnitorul Vasile
Lupu contra unor dolofane pungi de aur, de ordinul sutelor – nedezlegate sunt căile
Tale, Doamne, câtă vreme zeul ban stă
ades între noi şi lumină, între noi şi credinţă, între noi şi iubire), în luna
octombrie a acestui an, Iaşiul stă, deopotrivă, şi sub lumina artelor.
Găzduită
la Muzeul Literaturii – celebrissima Casă Pogor, la a cărei „masă a umbrelor“,
dacă vei asculta cu sufletul, încă se mai aud ecourile unor voci stinse demult
– expoziţia de grafică-acuarelă a Vioricăi
Toporaş (licenţiată în filosofie, membră a Uniunii Artiştilor Plastici,
multipremiată la diverse concursuri, festivaluri şi saloane naţionale şi
internaţionale de artă) se vrea şi este cu precădere un omagiu adus unor mari
nume ale literaturii şi artelor româneşti: Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu,
George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Şerban Cioculescu, Nicolae Labiş, B. P.
Hasdeu, Ion Minulescu, George Bacovia şi, nu în ultimul rând, „Palidul Luceafăr
cu numele Mihai“, Veronica Micle, magul de la Ţicău care a sculptat în cuvânt
farmecul negrăit al amintirilor din copilărie.
Alt capitol al „istoriei ilustrate“ de la
Pod Pogor este rezervat de graficiană
oamenilor de radio ai Iaşiului, colegi lângă care artista a lucrat răstimp de un
sfert de secol, realizând interviuri, cronici plastice şi muzicale (1978–2007).
Între acestea, ca un interludiu de tihnă, acuarele reprezentând „chipuri“ ale
oraşului în care era înfiinţată, în 1835, prima şcoală de învăţământ superior
din Moldova, sub domnia lui Mihail Sturdza, de către Gheorghe Asachi şi alţi
români de ispravă ai acelor vremi – Academia
Mihăileană (din care n-a mai rămas, vai!, decât o placă de piatră pe care
este înscris că „în acel loc…“. Buldozerele unui timp bezmetic s-au înverşunat
odată în plus să şteargă urmele istoriei neamului. Şi nu doar din ignoranţă!).
Ultimul „capitol“ al „istoriei“ imaginate de
expoziţia Vioricăi Toporaş este rezervat familiei sale – buni şi străbuni, părinţi,
fraţi, nepoţi, cronică vie a
niciodată pieritoarei vieţi în care omul doar e
muritor…
Prezenţă solară în viaţa culturală şi
artistică a Iaşiului, pictoriţa aduce cu fiecare nouă expoziţie mărturie că ne
mai rămâne mereu ceva de spus despre cei care vom fi fost, despre tot ce ne
înconjoară, despre timpul care seamănă cu noi. Cu o economie de linii care ţin
de un ascetism aproape sacral, artista surprinde esenţa chipului omenesc şi,
mai cu seamă, a sufletului care se dezvăluie privitorului ca o străfulgerare,
ca o umbră de ecou tivită cu lumină.
Tot la Casa Pogor, poetul Daniel Corbu,
directorul Muzeului Literaturii din Iaşi, şi micul grup de truditori întru
Cuvânt de aici pregăteau Simpozionul „Grigore Vieru“ – „Taina care mă apără“,
care urma să se desfăşoare între 24 şi 27 octombrie a.c. la Iaşi–Chişinău.
La Muzeul
Unirii din Iaşi, în seara zilei de 10 octombrie, a avut loc lansarea antologiei„Unde sunt cei care nu mai sunt? / Où
sont-ils ceux qui n’existent plus?“, volum care reuneşte 89 de poeţi a căror
creaţie a constituit cea mai înaltă formă de rezistenţă românească în condiţiile
de cruntă teroare din închisorile comuniste de după cel de-al Doilea Război
Mondial, selecţie şi traducere pe care o semnez. 
