Cu toate că aparține repertoriului Teatrului de copii și tineret
Excelsior, Thomas Sawyer (dramatizare după „Aventurile lui Tom
Sawyer“), spectacolul regizat de tânărul Horia Suru, depășește granițele
clasicului teatru făcut pentru copii, cu costume colorate, cântecele la care
toată distribuția bate din palme și actori care spun monologuri la buza scenei
– așa cum ar fi patentat de compania Teatrului Țăndărică – și face câteva salturi, întâmpinând undeva la
mijloc noua generație de puștani (spectacolul e adresat copiilor între 10 și 18
ani). Clișeu sau nu, deja nu mai poate fi evitat faptul că impactul vizual al
mass-media (aici subliniind televiziunea, desenele animate și internetul)
modifică percepția unui copil, căruia inteligența vizuală îi dictează un soi de
nerăbdare și indisciplină față de cuvânt sau concept. Imaginea, și mai ales
imaginea în mișcare, este stimulul predominant al atenției acestuia. Iar
proaspăta și moderna adaptare a romanului lui Mark Twain pare să țină cont și
să exploateze foarte mult acest lucru.
În primul rând, mare parte a spectacolului se bazează pe
mișcare, coregrafiată foarte bine de Ștefan Lupu, fără ca numerele să
reprezinte dansuri în sine, pe anumite melodii, dar imprimând spectacolului o
dinamică ciudată, ca desprinsă din benzile desenate animate, cu ritmuri frânte,
atât cât să lovească un punch-line, sau desfășurări de forțe cu alergări
și salturi acrobatice care să redea joaca unor băieți de-a Robin Hood. E o
vivacitate abstractă, nu atât de atrăgătoare pentru copii în ceea ce privește
mesajul ei, dar foarte excitantă pentru receptorii lor vizuali, care stă pe
umerii unor actori (din generația tânără: Andrei Brădean, Emilian Mârnea,
Lucian Ionescu, Alexandru Ştefănescu, Ovidiu Uşvat) foarte bine pregătiți
fizic. Spun „abstractă“ pentru că actorii își folosec limbajul corporal nu
neapărat ca pe o consecință a textului, sau ca urmare a datelor unor anumite
tipologii de personaje, ci ca instrument de comunicare în sine, exprimând idei
dintr-un alt plan de receptare decât cel al romanului – și cel mai relevant
argument este scena domnului Dobbins (interpretat foarte bine de Robert Radoveneanu),
un profesor țăcănit cu ticuri fizice pe fond nervos. Elevii, ca niște pisoi
neastâmpărați, îl imită stând în spatele lui, mișcările lor devenind
încet-încet o coregrafie neplănuită, ajutată de niciun fundal sonor, replicile
personajelor fiind și ele aproape monosilabice. Până și mătușa Polly,
interpretată de Daniela Ioniță, este redusă la un costum obez și hilaritatea
bergsoniană a acestuia. Atractiv pentru copii, dar cam expediat pentru un
public matur.
Al doilea nivel al giumbușlucurilor vizuale este cel
bidimensional, inteligent integrat în poveste, reprezentând proiecția unei
suprafețe luminate pe care se desenează cu nisip sau vopsea, foarte asemănător
în ochii unui copil cu un gadget precum tableta. Chiar dacă de multe ori este
doar a doua parte dintr-un pleonasm format din replicile actorilor și desenele
proiectate, e o găselniță regizorală. Găselniţă care atribuie un lirism
binevenit poveștii adaptate pentru scenă fără nicio responsabilitate față de
complexitatea romanului sau unei minime retorici ale storytelling-ului.
Practic, în această punere în scenă a aventurilor unui băiat în lumea
adulților, cuvintele și secvențele de replici sunt lipite de la scenă la scenă,
atât cât povestea să aibă un fir narativ nu neapărat logic, părând ele însele
doar momente de respiro pentru actori, cât să-și tragă respirația între două
mișcări, inutile de altfel. Orice spectator care nu a citit romanul nu ar putea
să înțeleagă clar despre ce e vorba în poveste și de ce i s-au arătat atât de
multe lucruri, de la coregrafii, la proiecții sau numere de magie.
Pentru copiii care și au făcut lecturile și au avut și șansa să
mediteze asupra lor, adaptarea lui Horia Suru li se va părea un excelent
exercițiu de motilitate și improvizație corporală pe o temă dată. Pentru
majoritatea copiilor, presupun, va fi o chestie care le fura ochii, cu o mai
însemnată valoare culturală, ce-i drept, decât ecranele și monitoarele de zi cu
zi. În ceea ce privește publicul adult, e un potpuriu care pune în lumină
actori talentați și merită descusut.
