După modul în care sunetul lor „gâdilă
urechea“ ascultătorului, posturile de radio sunt de mai multe feluri. Împărţirea
nu ne aparţine, doar denumirile vom încerca să le adaptăm preferinţelor şi
rostirii noastre. Dacă în Germania, de pildă, există Dudelfunk, Fidelfunk,
Jodelfunk şi Bla-Bla-Funk (iar ei le împart astfel după structura „orei
standard“ şi după alte standarde profesionale), la noi, categoriile oarecum
corespunzătoare (stabilite cam după ureche) ar putea fi: tonomat (în care
predomină muzica de toate felurile, din toate vremurile, pe toate limbile şi
instrumentele, dar muzica acestui tip de post e mai ales vioaie, veselă, tonică,
bună de ascultat pe drum), clasic (cu o ţinută elevată, atât la vorbă, cât şi
la muzică), „horit“ sau „cu ţâpurituri“ (că iodlere n-avem) – acolo unde, în
timpul „dansului“ audio (metaforic dans: popular, modern, balet sau „periniţă“)
izbucnesc, din când în când, unele porniri emoţionale, mai izbutite sau mai puţin
izbutite. Avem, desigur şi radio bla-bla. În el vorba e regină, cu sau fără
muzicalitate; muzica propriu-zisă stă la coadă ca să devină simplă ilustraţie
muzicală sau „umplutură“ – când emisia a ieşit mai scurtă decât era programat.
Partea proastă este că vocea omenească şi chiar înţelesurile vorbirii de la
radioul bla-bla respectă mult prea rar legile armoniei. Ce tip de ascultător
devine mai fericit cu fiecare din aceste tipuri de radio? Posturile – se spune
– au, fiecare, o anume „populaţie-ţintă“. În realitate, tipurile de radio nu
sunt pure, ci se pot „contamina“ reciproc, iar radioascultătorul îşi schimbă nu
o dată preferinţele şi poate migra, într-o singură zi, de la tonomat (dimineaţa,
în maşină) la radio „cu ţâpurituri“ sau la bla-bla, spre sfârşitul programului
de muncă, ca, mai târziu, după meciul de fotbal de la TV, să adoarmă sau doar să
viseze cu radioul clasic. Dar apropo de „fericire“: parcă Hemingway spunea că
poţi fi fericit numai dacă ai sănătatea bună şi memoria proastă. (Nu se poate şi
invers? Să ai sănătatea proastă, dar memoria bună?) Nicio legătură, însă, între
radio şi fericire. Dar unde intră melodramatismul, unde intră manelele?
Depinde. Dacă postul e specializat în manele, intră la bla-bla; dacă e doar
prieten cu maneliştii – ar putea intra la „ţâpurituri“.
Toate cele de
mai sus le-am scris ascultând într-o sâmbătă Radio ZU. E un fundal potrivit şi
e radio tonomat. Printre muzici se difuzează reclame şi îndemnuri de sănătate
(cel mai des apare lupta împotriva sedentarismului: o jumătate de oră de mişcare
în fiecare zi!). Se face educaţie rutieră pe haz: pentru un permis de circulaţie
provizoriu, printre alte teste, candidatului i se cere să conjuge verbul „a frâna“.
Răspunsul vine: „Eu frânez / tu frânezi / el frânează / ea intră în noi“. Şi
apoi laitmotivul: „Sâmbăta şi duminica dăm distracţia la maximum!“. Sunt
momente în viaţă când ai, într-adevăr, nevoie de un tonomat.