Ca
în fiecare an, Primăria Capitalei a organizat, prin ArCuB, un concert
extraordinar de Paşti, din nou sub cupola Ateneului, propunând un program
divers şi accesibil, menit să răspundă şi aşteptărilor unui public mai puţin
familiarizat cu sala de concert sau de operă, cucerit însă de frumuseţea unor
pagini celebre şi de nivelul cu totul special al interpretării.
Sub
denumirea „Bucharest Symphonic Pops“, o reputată orchestră a colaborat cu minunatul
cor „Accoustic“ (pregătit de Daniel Jinga) şi cu solişti de cotă invitaţi din ţară,
sub bagheta excelentului dirijor italian David Crescenzi, pentru prima oară la
pupitrul ansamblului de la Ateneu, dar binecunoscut şi unanim apreciat pentru
performanţele sale artistice la Opera din Timişoara, ca oaspete la operele din
Bucureşti, Cluj, Iaşi sau Braşov, deopotrivă în stagiunea Orchestrei Naţionale
Radio. Cu siguranţă va fi invitat cât de curând şi în concertele Filarmonicii,
instrumentiştii arătându-se încântaţi de maniera în care a lucrat la repetiţii
şi mai ales de modul în care a condus partituri simfonice sau vocal-simfonice
solicitante, etalând din plin şi ştiinţa sa de a acompania în secvenţe din
opere, cu o gestică lejeră, dar cu rigoare şi temperament, asigurând un plus
de strălucire şi lirism întregului demers muzical.
Dacă
poemul simfonic Vltava de Smetana a avut acurateţe şi fluenţă,
dar o coloristică poate mai puţin reliefată, fragmentul din St. Matthew’s Passion –, lucrare compusă
în 2006 de teologul rus Ilarion Alfeiev, actualul episcop al Vienei şi
Austriei, prezentată acum în primă audiţie la noi –, a adus sonurile profunde şi
atât de specifice muzicii pravoslavnice. Cântul grav al corului pe suportul
orchestral discret a generat o stare de spirit aparte, evocând parcă
monumentalele biserici ortodoxe din Rusia.
Schimbând
apoi „registrul“, ariile din opere au prilejuit şi întâlnirea cu două superbe
soliste ale Operei din Timişoara, de asemenea în debut pe acel podium, dar cu o
„carte de vizită“ şi mai ales cu glasuri şi prezenţe scenice irezistibile;
mezzosoprana Ramona Zaharia a optat pentru o arie „de linie“ din Samson şi Dalila de Saint-Saëns, vocea sa învăluitoare şi frazarea elegantă
conturând o expresivă Dalila, căreia Samson nu avea cum să-i spună decât „je
t’aime“, prin replicile date de tenorul Marius Budoiu, al cărui nume se regăseşte
constant în „vocal-simfonice“ sau în spectacole din întreaga ţară, aplaudat
acum şi în Panis Angelicus de Franck, cântat cu fineţe în compania
corului şi orchestrei, care l-au însoţit apoi şi în Ave Maria de Gounod, oferită într-o formulă mai puţin cunoscută,
linia melodică fiind expusă integral de pian, vioară şi violoncel, reluată de
solist şi de corzi în sonuri estompate, de rugă şi reculegere.
Soprana
Narcisa Brumar a încântat în aria din Faustde acelaşi Gounod, vocea sa luminoasă şi suplă, cu acut strălucitor şi
expresie cochetă, conturând personajul Margareta plină de viaţă şi de trăiri
ardente, pentru ca apoi, în aria La
Vergine del Angeli din Forţa destinului de Verdi, să descoperim
alte valenţe ale artei sale interpretative, invocaţia cu accente dramatice
împletindu-se cu intervenţiile corului, de o intensitate emoţională deosebită.
Tinerele soliste s-au regăsit şi în „duetul florilor“, sensibilă pagină din Lakmé de Delibes, în care glasurile lor generoase, cu timbru cald şi
rotund, s-au îmbinat armonios, cu rafinament şi delicateţe. Disponibilitatea
Ramonei Zaharia de a aborda lucrări de factură foarte diferită s-a concretizat şi
în aria din Adriana Lecouvreur de Cilea, reliefându-i şi latura
dramatică a expresiei. Aceasta a depăşit fără probleme şi micile accidente
create, inexplicabil, de viorile care, în introducerea ambelor arii pe care
le-a cântat, s-au dezechilibrat jenant. În acea seară s-a remarcat şi „atacarea“
unor partituri care, de fapt, nu corespund specificului vocal al interpretelor,
dar au fost adaptate impecabil datelor şi „calibrului“ propriu, un exemplu
elocvent în acest sens fiind Regina Coeli şi Inneggiamo din Cavalleria rusticana de
Mascagni, glasul mezzosopranei înălţându-se alături de cor şi de orchestră cu o
implicare de mare efect.
Foarte
bine gândit, programul a pus în evidenţă şi soliştii şi orchestra, care a
realizat nuanţat şi Intermezzo din opera Manon Lescaut de
Puccini, cu solouri demne de laudă, precum şi corul, a cărui calitate specială
s-a vădit plenar şi în Dies Irae din Recviemul verdian, încărcătura terifiantă regăsindu-se deopotrivă
în sonorităţile ample ale orchestrei, după ce anterior ansamblurile au
interpretat superb Lacrimosa din Recviemul de Mozart. Excelenţii
muzicieni din „Accoustic“ au oferit şi un colind tradiţional de Paşti, „a
cappella“ – Doamne Iisuse Hristoase –, dirijat de Daniel Jinga, pentru ca,
în final, împreună cu orchestra, din nou sub bagheta lui David Crescenzi, rămânând
însă în atmosfera creaţiilor religioase ortodoxe, cu tentă bizantină, să
prezinte fragmentul Hristos a înviat din Oratoriul de Paşti de
Paul Constantinescu, reamintindu-ne astfel apropierea Sărbătorilor.
Şi
pentru că aplauzele entuziaste s-au prelungit, ansamblurile dirijate de David
Crescenzi au oferit, ca bis, momente de Händel – Aleluia – şi Borodin – Dansurile polovţiene –, astfel încât concertul de Paşti oferit de
Primărie s-a încheiat în sonuri spectaculoase, mult gustate şi de primarul
Sorin Oprescu şi de cei care, intrând poate pentru prima oară în sala
Ateneului, s-au convins că muzica clasică este minunată, că avem interpreţi de
mare ţinută, că în ţară există şi solişti excepţionali care adesea depăşesc cu
mult nivelul celor din Bucureşti şi că starea „de bine“ poate să ne cuprindă
ascultând Händel sau Verdi sau…
Mult admirate
au fost şi costumele populare expuse în rotondă – parte din colecţia Silviei
Floarea Toth – şi compoziţiile florale (ce au decorat şi scena), iar la
plecare, spectatorii au avut surpriza să primească o traistă maramureşană,
felicitări pascale şi un măr… ca o pictură.
