Autorul acestei cărți nu are nevoie de o prezentare anume, pentru că este deja foarte bine cunoscut. Dr. Veress Albert, pentru amici Berci al II-lea, îndrăgit și stimat de mulți, și-a dorit să fie „purtător de torță”, sinonimul poruncii strămoșilor de-a trăi... Probabil în subconștientul ființei sale se făcuse o asociere de idei în lumea cărora spațiul geografic și oamenii locului coabitau într-o îngemănare logică.

    Să nu uităm că torța a fost simbolul artelor și științelor oculte, al dogmelor prin „Lumina” cărora „Adevărul” devine vizibil. Când a rostit aceste vorbe – „Totdeauna aș fi vrut să fiu un purtător de torță” –, dr. Veress Albert a gândit mult mai departe, și anume că „(...) o torță aprinsă este simbolul vieții (...). O torță reprezintă adevărul, purificarea și dragostea. Și, de ce nu, torța este lumina sau flacăra rațiunii!”.

    Un emblematic savant al secolului trecut, Mircea Malița, autorul, printre altele, al celor trei volume ale „Aurului cenușiu” (1971, 1972 și 1973), vorbește despre infinita răbdare pe care trebuie s-o aibă un intelectual; mă gândesc aici la dascălul de la catedră și, evident, la medicul de la patul bolnavului. Printre calitățile de căpătâi ale distinsului medic trebuie socotită capacitatea de a întreține relații personale cu diferite personalități, dar și cu oamenii de rând.

    Așchii de viață. Din amintirile unui psihiatru este o carte cu totul specială în ceea ce privește conținutul și stilul redactării. Îmi permit să remarc că-i o carte de suflet, plină de trăiri, evenimente, mărturii ale unui purtător de torță cu o viață socială mereu în vervă. Citită cu atenție și plăcere, ea devine atractivă și poate „răscoli” stările afective ale cititorului. Sentimentul frumosului și al demnității umane se împărtășesc într-un act vertical, ca o invocare sau o rugăciune, îndreptată către spațiul celest și cel terestru.

    Autorul, într-un limbaj elegant și duios, uneori patetic, emoționant, reușește să comunice informații clare, veridice, ordonatoare și formative prin autoritatea intrinsecă a argumentelor lor. Așa cum a reieșit din atâtea lucrări publicate, vocația de mânuitor a cuvântului se schițează și aici cu acel har de inteligență. O astfel de carte este implicit un model de memorialistică, întâlnind aici consemnări și mărturisiri ale unei personalități cu vastă experiență de viață, diversă și detaliată în amintiri personale, familiale, relații cu prietenii, anii studenției, aventurile montane, impresii din călătoriile întreprinse, inclusiv cele cu învățăminte.

    Cel care a fost călăuzit de dictonul latin „Timpurile se schimbă și ne schimbăm și noi odată cu ele” ne poartă în sfera delicată a branșei sale. Aflăm, spre exemplu, de „zilele și nopțile din Secția de psihiatrie”, când medicul încerca să-i convingă pe bolnavi că „tratamentul psihiatric nu este un sprint de o sută de metri, ci o cursă maraton”. Nu o dată își dă seama că sunt cuvinte rostite în van, dar nu cedează, perseverează pentru că „fără clarificări și strategii de lungă durată” nu se poate progresa în psihiatrie.

    În aceeași ardoare a proiectelor și înfăptuirilor îl întâlnim pe „Omul care sfințește locul”, care-și va metamorfoza apartamentul blocului familiei sale pentru a deveni Asociația Balint din România, cu sediul în Miercurea Ciuc. Numărul membrilor fondatori era atunci de 29. Evenimentul se întâmpla la 25 iulie 1993, deci acum 24 de ani. 

    Nu pot trece cu vederea pentru a nu lămuri, în acest context, cititorilor neavizați cine sunt de fapt membrii Asociației Balint din România. Apelez, așa cum a făcut-o și autorul cărții, la un citat al cunoscutului publicist și scriitor Cseke Gábor, care semnează și ca lector această carte, iar varianta în limba maghiară ca redactor: „Balintienii nu sunt medicii în sensul obișnuit al cuvântului, care își risipesc puținul timp liber în lupte pentru putere și prestanță, ci vindecătorii care încearcă să obțină unul de la celălalt sprijin
moral și putere pentru succesul misiunii lor” (p. 226).

    Experiența de dascăl, prin prisma acestei cărți, îmi oferă posibilitatea să afirm că pedagogia și munca la catedră trebuie făcută cu tact, răbdare și plăcere. Acest lucru se petrece și în medicină, precum se desprinde din cele 22 de capitolele ale cărții, cu precădere în capitolele „Secția de psihiatrie mă așteaptă cu brațele deschise” și „Viață în stil Perpetuum Mobile”. Mă rezum la această sintagmă: „O disciplină poate fi îndrăgită și prin prisma profesorului, cum o boală a unui pacient poate fi tratată de un medic/psihiatru și prin niște cuvinte rostite din suflet”.

    Distinșii noștri intelectuali, precum dr. Veress Albert, un adevărat model, în acest sens, pentru generația sa și a celei tinere, trăiesc și azi, conform sloganului, că adevărul vieții este totdeauna prezent, dar numai cei care își pun întrebări primesc răspunsuri și descoperă acest adevăr. Autorul a chibzuit și cugetat la numeroase lucruri și fenomene, dar în mod deosebit la faptul că viața fiecăruia reflectă ceea ce există în interiorul tău. Iar această realitate lăuntrică depinde în întregime de tine.

    Cartea de față nu-i numai a prezentului, a cititorilor de astăzi, ea are un mesaj profund pentru generațiile care vor urma. De aceea, nu întâmplător, Veress Albert al II-lea, soț, tată, bunic, o dedică: „Nepoților mei, Hanga, Zsombor-Örs, Berci al IV-lea, Gergő”.Iată cum excursul nostru ar putea continua spre a pomeni că și cititorul tânăr s-ar putea lamenta, dar și amuza de primele capitole ale cărții: „Povestea nașterii mele”, „Lumea copilăriei mele”, „Lecții timpurii de viață”, „Aventurile mele montane”, „Ne-am pus paltoane lungi”, „Vremea iubirilor din liceu”, „În straie soldățești” ș.a. Câteva pilde și amintiri ar putea deveni sfaturi de învățătură tinerei generații și nu numai. Vom afla de la autor că șotiile și năzdrăvăniile din copilărie nu i-au servit drept învățătură! Ne copleșesc însă aducerile aminte despre muntele cu tainele sale, care devenise acea atracție magică pentru tânărul, apoi maturul „personaj”.

    Tânărul Berci devine atât de sincer și nostalgic când relatează cum asculta cu plăcere poveștile bătrânilor cu vechi istorii haiducești și cu soldați dezertori, pe care muntele, pădurile îi ocroteau. Avea o atracție și admirație aparte privind ospitalitatea bacilor de la stâne. Recunoaște cu deosebită mândrie că printre acei oameni, muncitori montani, a învățat să prețuiască munca fizică. Din respect pentru ei, oameni simpli de la țară care „lucrau cât ziua de lungă. Mocănește, tăcuți, suportând multe”, ne permitem această sensibilă și înduioșătoare constatare: „Pentru ei, și printre ei, mâncatul era sărbătoare, cinsteau merindele lor sărăcăcioase. Ne era rușine să ne milogim în fața lor pentru hrana sfârșitului de săptămână, dar o făceam la porunca foamei,[cucoană mare]”...

    Elevii zilelor noastre au ce reflecta despre școlarul Berci, „devoratorul” cărților din biblioteca școlii, care ne lasă rânduri semnificative despre aceste „delicatețuri spirituale”: „Citeam enorm. Fără alegere, fără sfaturi înțelepte, tot ceea ce îmi cădea în mâini (...). Mi-am îndesat dulapul de la cămin cu cărți cumpărate de la anticariat, cu banii pentru cornul de la gustare (...)”. Personajul cărții, însuși autorul, o fire mereu pusă pe șagă, amintește și de anii de armată. „Am reușit să supraviețuiesc mai ușor celor 16 luni de cătănie numai datorită firii mele jucăușe!”, zice el.

    La facultatea de medicină, „acordurile” sunau mai ferme la orele de anatomie – „trebuie să înveți mult la medicină”. Și aici, însă, utilul cu plăcutul erau într-o permanentă logodnă. Iată și destăinuirea: „Am devenit un fotograf pe jumătate autorizat al anilor de studiu care au urmat. Zona preferată pentru fotografii era laboratorul de anatomie și sala de disecții (...)”.     

    Interesante și pline de sinceritate sunt paginile dedicate rezidențiatului din capitolul „Anii de dospeală”, titlu simbolic, în care tânărul „doftor” sau „medicul făcător de minuni” narează aspecte ale stagiaturii de la Dispensarul din Botești–Moldova, atașat de săteni și aceștia de dânsul. „M-am atașat de săteni. S-au atașat și dânșii de mine. M-au acceptat așa cum eram.Căci ei știau, vedeau, că oricând, în orice necaz al lor puteau conta pe mine. Și pe preot!”, spune el.

    Aflăm de bogata corespondență pe care o poartă cu o serie de persoane din țară, care-i cereau ajutor sau sfaturi legate de problemele lor de sănătate. Este momentul să spunem că în gândirea medicului începe să se contureze acel tip de medic balintian, care tratează nu doar boala, ci omul bolnav în întregul lui. Iată mottoul care-l va călăuzi de-acum încolo pe medicul Veress Albert: „Să privești omul ca un întreg, ca o unitate biologică, spirituală, psihologică și socială”.

    Cel care și-a așternut pe hârtie gândurile până în zilele noastre este ca drumețul ce a străbătut înaintea noastră căile frumoase și reale. Cărțile sunt ca niște corăbii încărcate călătorind pe vastul ocean al vremii. Ca și proverbele, ele dovedesc valoarea prin pecetea și starea timpurilor pe care le-au străbătut. Această carte nouă și originală ne trimite la acel adevăr că trebuie să prețuim și adevărurile vechi, adică cele peste care s-a așternut timpul.