Teatrul, oglinda fermecată în care ne vedeam
sufletul trăind prin viaţa personajelor, eroi sau victime – viaţa netrăită în măruntele
noastre vise, doruri, înfrângeri şi încercări de zbor, a trebuit să se adapteze
timpului prezent, cu acea ordine a dezordinii vestitoare de prefaceri. Aşa a apărut
producţia ArCuB şi Unteatru, în locul
acela unde viaţa îşi reclamă dreptul de a se înscrie în imperiul verbului a fi.
La intrare, un afiş în alb-negru, ilustrat cu un portret reprezentând-o pe mama
pictorului de Whistler.
Şi iată-ne,
spectatori incurabili, devoratori de teatru, prezenţi în seara zilei de luni, 4
iunie a.c., la premiera spectacolului Trei femei înalte (după Edward Albee, în traducerea lui Mihai Smărăndache, scenografia Vladimir Turturică,
straie muzicale Nicu Alifantis şi Sofia Vicoveanca, regia Andrei şi Andreea
Grosu cu, în rolul celor trei femei, Cristina
Casian (premiul UNITER pentru debut), Florina
Gleznea şi Nicoleta Lefter.
Despre „decor“ s-ar cuveni să amintim că
este o casă în care se va fi locuit cândva, cu parter şi etaj, ale cărei
ferestre par astăzi ochi orbi, larg deschişi spre noi, văzătorii, ca şi cum
ne-ar întreba: „Unde-s ai noştri?“. În
sala de teatru – o scenă ca o tavă, ca o palmă a destinului, parcimonios
deschisă, o cortină ca două aripi negre nedesprinse cu zborul, patru rânduri de
scaune şi, miracol, o aripă de înger – zâmbetul care nu ne mai părăseşte când
ochii noştri prind să-şi caute în ochii celor din jur răsfrângere întru
bucurie.
Povestitorul, Edward Albee, este un mai vechi
domn al teatrului american, care şi-a adjudecat şi teritorii din lumea
cuvântului de pe toate continentele, prin „acreditarea“ cu scrisori gen Cui i-e frică de Virginia Wolf?, Zoo, Story,
Echilibru fragil, visul american, ca tot atâtea izbânzi ale
geniului
dramaturgic, prilejuind talentului interpretativ al unor mari actori din cea de
a doua jumătate a veacului al XX-lea să atingă unicitatea. Inconfundabil, între
aceştia Radu Beligan.
Povestea din seara de 4 iunie ne-a fost spusă
de trei femei foarte tinere, foarte talentate, foarte convingătoare. Era
istoria decrepitudinii umane, a bătrâneţii cu toate neputinţele ei, tragică
până la ţipătul de lacrimă, hilară până la sadismul inocent al râsului de copil
la vederea unui estropiat, tristă până la duioşie, reală până la frontierele
visului, această splendidă iluzie a realităţii – haină veche pe care-o laşi
undeva în timp spre a ajunge la tine cel adevărat, întreg, puternic, cel de la
început de drum.
Rolurile interpretate de cele trei tinere
preotese la templul Thaliei au făcut să ni se pară că trei îngeri ghiduşi au
„tradus“ în joacă eterna dramă care nu-i alta decât condiţia umană – murirea
(cu o escală în ridicolul terifiant al bătrâneţii senile).
Să
vorbim de traducere! Nu, nu despre cea realizată de jocul actoricesc, ci despre
traducerea textului, în care realizatorul variantei româneşti calcă în străchinile
inutilei vulgarităţi. Ce să caute cuvântul neaoş care defineşte produsul dejecţiilor
umane în contextul acela în care doamna contesă se va fi lăsat trântită în
fânul de demult cosit, de chipeşul îngrijitor de cai?
Cât
despre învelişul muzical, foarte inspirat, foarte adaptat sufletului românesc,
diafan şi profund ca dorul cel intraductibil.
Şi-a
fost finalul piesei, şi a tăiat cortina spaţiul dintre noi şi poveste, lăsându-ne
cu aplauzele aninate de glasul Vicoveancăi, şi cortina s-a mai deschis de trei
ori şi, tot de trei ori, scena a rămas goală. Cele trei femei înalte au fost la
înălţime. Şi ruina aceea în care s-a întâmplat povestea mi s-a părut palat.
