11 ani de existenţă şi peste 150 de
spectacole: iată un bilanţ de invidiat. Deşi i s-au recunoscut calităţile
scenice şi replicile pline de haz piesa „...Escu“, scrisă acum 80 de ani, a
fost primită cu destulă răceală de presa interbelică, fiind considerată o umbră
palidă a capodoperei „Titanic vals“. Ridicată mai apoi în slăvi de scribălăii
regimului comunist, în timp ce autorul ei ajunsese „pungaş“, fiind nevoit să
lipească pungi sau să scrie la negru (cum povesteşte în excepţionalul său
jurnal, o probă de supravieţuire, apărut târziu după moartea sa), „...Escu“ şi-a
dovedit perenitatea. Pentru că traseismul politic, demagogia policitianistă şi
corupţia clasei politice stau la loc de cinste şi în peisajul de astăzi, „...Escu“ este o piesă mai actuală ca oricând.
Autorul, a cărui carte de vizită era umorul,
un demn urmaş al lui Caragiale, un risipitor al banilor şi al vorbelor
nestemate (aşa-zisele Muşatisme), şi-a dorit toată viaţa să moară de „subit şi
numai după ce a trăit“. După ce scrisese câteva piese de mare succes („Titanic
vals“, „Visul unei nopţi de iarnă“, „Escu“) trecute în patrimoniul de aur al
comediei româneşti şi alte 400 de piese, majoritatea localizări, dramatizări
sau comedii muzicale, a ajuns la
senectute în pragul falimentului, fiind nevoit să scrie piese într-un act
pentru amatori. Dar trebuie să-l salutăm cu respect şi să ne închinăm în faţa
lui dacă nu ca la un sfânt, căci sfânt n-a fost, dar ca în faţa unui om care şi-a
păstrat demnitatea până în ultima clipă, necedând şi refuzând să facă parte din
tagma fabricatorilor de ode encomiastice la adresa regimului comunist. A murit
sărac, lăsându-ne drept moştenire un fiu şi o comoară de vorbe nestemate.
„…Escu“ a devenit celebră în urma unui spectacol
al teatrului din Giuleşti, şi extrem de populară în urma unei piese televizate
cu aceeaşi distribuţie în care, în rolul principal excela popularul actor Ştefan
Bănică. „...Escu“ culege de 11 ani ropote de aplauze la Teatrul de Comedie. E
un spectacol serios conceput, care şi-a păstrat prospeţimea de-a lungul
timpului. Este jucat în dulcele stil clasic care se întâlneşte tot mai rar pe
scenele teatrului din România. Matur,
solid construit de Alexandru Dabija, realist în plină epocă a dezmăţului regizoral,
textul lui Muşatescu se joacă integral (o minune!) fără adăugiri de circumstanţă
şi, altă minunăţie, parcă faptele de pe scenă s-ar petrece astăzi.
Vioara întâi a spectacolului îi aparţine lui
Vladimir Găitan care, contrar apariţiilor lui anterioare şi a figurii blânde de
Crist, realizează cu succes un prototip al figurii politicianului: arivist,
mincinos şi, în ultimă instanţă, corupt. Găitan este excelent în acest rol
întins şi greu, capabil în cele trei finaluri de acte să ridice sala în
picioare.
Îl secondează cu succes toată distribuţia în
frunte cu Gabriela Popescu, plină de un farmec inegalabil propriu tuturor actriţelor
Popescu care au făcut faima teatrului românesc. Ea realizează în rolul Mizei
Stamatescu, cu mijloace simple, o compoziţie suculentă, admirabilă, inegalabilă.
Eugen Racoţi, care a preluat rolul de la regretatul Dumitru Chesa, realizează
cu o modestie rar închipuită, amintind
de marele 
actor G. Timică, o compoziţe plină de savoare a unui „moş Teacă“
pensionat din toate funcţiile, dar mai ales din aceea de soţ. Ion Chelaru, preluând şi el rolul de la
maestrul I. Lucian, este irezistibil şi
inimitabil în rolul bătrânului ciocoi, stâlp de cafenea, Iorgu Langada.
Delia Nartea, cu un joc interiorizat şi fără
să facă apel la farmecele fizice, realizează în dificilul rol al „damei voalate“ un tur de forţă de invidiat.
Subsemnatul, care am preluat rolul fratelui
depravat, Traian, de la Titică Rucăreanu, şi el plecat dintre cei vii, rol
scris parcă anume să ia aplauze la fiecare apariţie, se străduieşte să facă faţă
cu profesionalism unei echipe atât de puternice. Florea Vizante, datorită
înclinaţiilor sale comice, face cu brio rolul ingrat al intrigantului Bebe
Damian, iar Mihaela Teleoacă realizează cu fineţe şi sensibilitate un personaj
opus faunei din care face parte: o femeie cinstită, fidelă, despre care toţi
cronicarii s-au întrebat unde a găsit
autorul un asemenea personaj şi de ce l-a adus pe scenă într-o epocă în care nu
era imperios necesar un personaj pozitiv.
O suculentă apariţie, de un comic aproape
irezistibil, realizează George Georgevici şi Grigore Grigore în doi agenţi
electorali: Fane şi Pişlică. Scena este antologică. Laura Măcelaru şi Dan Rădulescu
sunt într-adevăr tineri şi au ingenuitatea vârstei, iar Marius Drogeanu
desenează elocvent, din câteva replici, silueta unui poliţist aservit puterii.
O
curiozitate:
la fiecare spectacol, la finalul piesei, personajul Iorgu Langada intră în scenă
şi anunţă: „Fraţilor, a căzut guvernul!“. În sală se produce un seism de hohote
şi un delir de aplauze. O bucurie de nedescris îi cuprinde pe aproape toţi cei
prezenţi în sală, deodată, ca scurtcircuitare la auzul unei asemenea veşti.
Pot fi suspectat că am scris rândurile de mai sus ca să
mă pun bine cu colegii, lăudându-i la unison. Dar nu este aşa. Cine nu mă crede
să vină să vadă spectacolul. Va avea o seară încântătoare. Trei ore de râs!
