În urmă cu mai bine de o jumătate de veac,
pe lângă secţiunile de pian, vioară, compoziţie, concursului din cadrul
Festivalului „Enescu“ i s-a adăugat şi cea de canto; manifestarea, în ansamblul
ei, s-a impus pe plan internaţional nu doar pentru că, la acea vreme, era
unicat în zona Europei de Est, ci mai ales pentru că un juriu de real prestigiu
desemna, la fiecare ediţie, câştigători, care, în parte, s-au impus apoi cu strălucire
în circuitul mondial – pianiştii Elisabeth Leonskaia, Dimitri Alexeev sau Radu
Lupu, violonista Silvia Marcovici, sopranele Marina Krilovici şi Eugenia
Moldoveanu, mezzosopranele Agnes Baltsa sau Viorica Cortez, baritonul Dan Iordăchescu,
basul Gheorghe Crăsnaru... Dacă nimeni nu a îndrăznit să se „atingă“ de
festival, menţinut şi în condiţiile anilor ’80, când se rezuma la participări
naţionale şi la câţiva oaspeţi din „lagărul socialist“, în 1970 s-a hotărât –
nu se ştie de ce – renunţarea la acea competiţie a cărei „odisee“ avea să
continue însă, peste ani, parcă urmărită de blestem. Pentru că, pe de o parte,
reluându-se în 1991, a avut doar doi-trei laureaţi de valoare, care au şi
confirmat ca atare, majoritatea clasându-se însă pe primele locuri fără a
merita cu adevărat, rămânând, de altfel, într-un total anonimat, ceea ce,
evident, scădea prestigiul manifestării în sine; pe de altă parte, în 1995, s-a
dorit separarea concursului de festival... pentru a avea în fiecare an un
eveniment de anvergură, determinând însă amânarea competiţiei până în 1999,
când singurul tânăr promiţător (obţinând cu greu Premiul I) a fost tenorul
Marius Brenciu, hotărându-se apoi, în fine, „realipirea“ la Festival în ediţia
2001, de asemenea cu laureaţi mediocri şi atunci şi în anii următori (excepţie
făcând violonistul Nemanja Radulovic), pentru ca, în 2005, îndrăgita secţiune
de canto să se dorească a fi înlocuită, dintr-un capriciu, cu o alta rezervată...
cvartetelor de coarde, dar care nu s-a desfăşurat pentru că, previzibil, nu s-a
înscris decât o singură formaţie. La o altă ediţie, secţiunea pian a fost
anulată pentru că erau doar cinci candidaţi... După „lupte seculare“, s-a creat
o secţiune de violoncel, pentru ca, la apropiata ediţie 2013, să se „accepte“
reintroducerea concursului de canto, dar... pentru voci wagneriene, deşi se ştie
foarte bine că noi nu avem asemenea glasuri şi nici în străinătate nu abundă
(deloc). Şi mulţi au gândit că, probabil, la insistenţele repetate, venite din
lumea muzicală, „cineva“ a cedat şi a readus în circuit „vocile“, dar într-o
manieră din start expusă eşecului – se dorea oare ca astfel să se dovedească
faptul că secţiunea canto nu este necesară sau... ce?! Sigur că 2013 este „Anul
Wagner“, dar, în egală măsură, este „Anul Verdi“. Şi atunci?...
Ei bine, aflăm acum că, din nou, Concursul
„Enescu“ se amână în 2014 şi din nou se argumentează că astfel vom avea anual
manifestări de cotă, ceea ce s-a dovedit că nu se susţine. Iar dacă unii cred că
devizul de opt milioane se va reduce semnificativ prin această „manevră“, se înşală
amarnic, pentru că suma alocată concursului este sub un milion. Ce ştim sigur
este că o competiţie de prestigiu internaţional s-a frânt în 1970, a reînviat
în 1991, a agonizat apoi opt ani, şi-a regăsit suflul – destul de modest – din
2001 şi... este din nou năpăstuită în 2013, iar dacă va avea loc în 2014, va fi
o „întâmplare“ banală, fără ecou şi impact la public, pentru că, aşa cum menţionam,
de peste două decenii nu s-a mai ridicat la înălţimea evenimentului – ba
dimpotrivă. Iar dacă în 2014 nu va mai fi „Anul Wagner“... se va suspenda iarăşi
secţiunea canto sau ce va mai „inventa“ cel care, de mulţi ani, se amuză făcând
experimente, modificând, adăugând sau desfiinţând, în ciuda argumentelor unor
muzicieni de marcă şi mai ales în ciuda melomanilor şi a tinerilor noştri care
ar vrea să participe şi eventual să câştige Concursul „Enescu“. Dovadă stă
chiar declaraţia publică privind faptul că... există destule concursuri în
lume, iar acum românii pot să călătorească oriunde, deci nu mai e nevoie de o
competiţie la ei acasă. Şi ce dacă are o tradiţie de peste 60 de ani şi ce dacă
se ştie că „ai noştri“ nu dispun de banii necesari deplasării în străinătate şi
ce dacă este vorba despre notorietatea pe care Concursul „Enescu“ o avea cândva
şi ar trebui să o recucerească? Mai bine îl amânăm/desfiinţăm/schilodim până
află tot mapamondul că... devenim penibili. Dar poate că anul viitor va fi
altfel, pentru că – nu-i aşa? – „odiseea“ continuă...
