„Omul, spune Pico (della Mirandola, în
disertaţia sa De hominis dignitate), nu este legat nici de un loc, nici
de o formă anumită, desigur pentru a-şi da singur forma pe care ar dori-o,
obţinând astfel favoarea de a se putea ridica deasupra tuturor creaturilor, dar
şi riscul de a coborî sub nivelul oricăreia din ele“ (Tudor Vianu, Studii de
literatură universală și comparată). Cu mulţi ani în urmă am avut ocazia să
ascult o conferinţă a profesorului Tudor Vianu despre Pico della Mirandola, iar
acum, după ce am citit cartea profesorului doctor şi medic psihiatru Ion
Vianu, fiul lui Tudor Vianu, Frumusețea va mântui lumea şi alte
eseuri, m-am întrebat dacă n-am putea vorbi despre un Pico della
Mirandola al timpurilor noastre. Analogia este parțială, limitată la nevoia
gânditorilor vizionari de a ieşi din paradigma de referinţă a timpurilor în
care trăiesc. În vremurile noastre răvășite de galopul tehnologiei moderne, în
care se schimbă percepția timpului și prosperă fenomenele contradictorii la
toate nivelurile – individual şi colectiv – se resimte nevoia unei „renașteri
mentale“.
Frumuseţea va mântui
lumea şi alte eseuri este mult mai mult decât o culegere de
eseuri. Caracterul unitar al cărţii se bazează pe o coerenţă de profunzime, iar
mesajul concentrat în capitolul care dă titlul volumului este detaliat, cu
uimitoare forţă dialectică, în celelalte capitole/eseuri, într-o succesiune
premeditată (după părerea noastră) dezinvoltă: capitolul I - „Blestem şi
binecuvântare. Ce este un tată?“, „Despre îmbătrânire şi bătrâneţe“, „Memoria: magistra
vitae“, „Despre impostură“; capitolul II - „Apocalipsă ratată”, „Inovaţie
şi inerţie în Vest şi Est”; capitolul III – „Frumuseţea va mântui lumea“;
capitolul IV - „Dispariţia patriarhului şi noile constelaţii familiale“,
„Credinţă, Dumnezeu, ateism: perspective“, „Viitorul liberului-arbitru“, „Animal
excessivum“, „Omul plat şi excesele lui“, „Perspective postapocaliptice“,
„Cum devine boala ideologie“ etc.
Argumentul fundamental
al cărții este umanist. Umanismul epocii Renașterii, opus dogmatismului
scolastic, a impus omul ca „măsură a tuturor lucrurilor“. După câteva secole de
laicizare a mentalităţilor şi de prosperitate a raţionalismului, de dominaţie a
pozitivismului şi a tehnologiei, umanismul intră în declin. Timpurile moderne
au generat paradoxul subiectivităţii. Locul unui Eu în căutare de sine îl preia
Eul egolatru. Dorința lui de afirmare şi de fericire imediată a creat idealul umanităţii
plate, cum o numeşte autorul. Un umanism postuman, lipsit de
istorie şi de transcendenţă. În ciuda unui ambient uman radical diferit de
timpul umanismului clasic, prin schimbările economice şi de mentalitate,
dominant pragmatice, autorul reactualizează tezele umanismului într-o formă
majorată.
Cei doi ani de studii
clasice, care au precedat studiile de medicină, îi permit autorului o
autoritate conceptuală pe care şi-o asumă fără nuanţe paseiste, cu conştiinţa
clară a valorii vechilor idealuri ale clasicismului. Paradigma de referinţă
consumistă, cea a prezentului, este confruntată cu temele clasicismului
greco-latin, pe care autorul le extinde prin referiri la textele biblice (v.
capitolele „Blestem şi Binecuvântare. Ce este un tată?“; „Semnificația lui
Babel“). Educaţia umanistă a profesorului Ion Vianu şi cariera de psihiatru au
condus spre o viziune de adâncime a ideii de „om“: „Fiecare are dorinţa mai
mult sau mai puţin obscură să ştie cine este“ – spune autorul. Dorinţa obscură
devine un demers analitic sistematic, cea a unui om de ştiinţă. „Umanismul în
formă majorată“ este afirmat de această dată de gânditorul Ion
Vianu pe baze epistemice.
În actualul context de
percepţie, în care măsura umană este relativizată la extrem prin distrugerea
bazelor sale morale, autorul cărţii de faţă îşi pune şi ne pune următoarea
întrebare: Există un după al nihilismului? Ion Vianu respinge
scepticismul, reactualizând premisa fondatoare a umanismului: preeminenţa ideii
platonice privind raportul dintre bine şi frumos. Comentariile la o temă
dostoievskiană -„frumusețea va mântui lumea“ – reprezintă un veritabil studiu
critic şi totodată „un studiu de caz“, cu trimiteri la multiple texte literare
şi filozofice, ţinând cont de numeroasele sensuri ale conceptului de frumos.
„În oricare dintre aceste reprezentări, frumosul este un punct de convergenţă
sau o strădanie către ceva mai înalt, o limită superioară a faptei sau a
contemplaţiei. În acest sens, mântuirea este o metaforă pentru propria noastră
fericire terestră.“ – spune autorul în finalul studiului respectiv.
Lectura eseurilor
(„studiilor”) reprezintă o provocare adresată cititorului de a participa la o
analiză a unor puncte de vedere alternative. Obiectiv sunt trecute în revistă
criteriile care ne permit să înţelegem ce înseamnă „omul în mijlocul
lucrurilor“. Ca reacţie la ideea atotputerniciei omului sunt puse în discuție
concepte ce permit fixarea dimensiunii sinelui: de exemplu, memoria/istoria
este învățătoarea vieții, fiind vorba de memoria restitutivă, dar şi
reparativă; impostura în societăţile totalitare şi liberale; bătrâneţea sub
semnul contradicției; familia şi noile nuclee de agregare socială; mit versus
istorie fondatoare; limita dintre neurologic şi mistic etc.
Dorinţa de cuprindere
exhaustivă ne reaminteşte dimensiunea omului renascentist, homo universalis.
Ea este dublată de o claritate tomografică a detaliului semnificativ. Fără
exagerări critice, autorul subliniază importanţa dimensiunii critice a
umanismului în favoarea căruia pledează: „Omul dispune de mijloace prin care
poate să stăpânească şi să-şi stăpânească natura specifică“. Mitul – gândirea
imaginară, ideologia – sistemul ideilor false, religia – aspiraţia către
fuziunea cu marele Tot definesc „natura specifică“ a omului oricăror timpuri. Acest întreg
complex simbolic, izvorât din inconştient, poate fi supus cenzurii
conştientului, proces prin care omul devine o instanţă responsabilă. Ruina
civilizaţiei este prezentată ca fapt obiectiv, dar, din perspectiva
psihiatrului, organizarea arhaică a aparatului psihic, respectiv clivajul
conştient/inconştient, nu are motive să cadă. „Omul-individ va continua să
fantasmeze şi să dorească.“ Autorul rămâne sceptic față de afirmația că
omenirea s-ar afla în faţa unei mutaţii antropologice de „robotizare“ a omului.
Multe din consideraţiile
autorului, întotdeauna exigente, pot folosi unor ştiinţe conexe: de exemplu,
conceptul de liber-arbitru deschide teoriei acțiunii un „dincolo“
fenomenologic. Capitolul care ne propune o regândire a simbolicului (vezi „Omul
plat şi excesele lui“) introduce premisele unei redescoperiri a adâncimii
psihicului. Observaţiile sunt demne de luat în seamă, în intenția de
fundamentare a unei „semiotici de adâncime“.
O lectură ce solicită
concentrare şi imaginaţie intertextuală! E greu de epuizat tot ce cuprinde
cartea profesorului Ion Vianu. Ea ne reaminteşte maxima retorică: docere,
delectare, movere. După lecturi reluate, mă întreb în ce gen poate fi
reluat textul. Nu știu de ce mi-am răspuns: „e un Bildungsroman“, nu în
sensul de căutare a coordonatelor care structurează sinele, ci un
Bildungsroman al etapei mature, când sinele se străduieşte să fixeze
coordonatele timpului în care trăiește.
