De multe ori
mi-am propus să trec pragul Teatrului Metropolis. Am copilărit în zonă, aşa încât
clădirea din strada Mihai Eminescu nr. 89 mi-e foarte familiară, chiar dragă,
de pe vremea când acolo funcţiona un puternic studio de înregistrări. Din fuga
cotidiană a maşinii am remarcat deseori înfrumuseţarea clădirii, faptul că ea a
prins viaţă şi culoare, semn că între zidurile ei se petrecea, în sfârşit, după
ani de zile de părăginire, ceva deosebit. În plus, personalităţile celor doi
promotori ai proiectului Metropolis – actorul George Ivaşcu şi regizoarea Alice
Barb – mi-au fost mereu pe plac. Însă, deşi am avut atâtea motive puternice, în
Metropolis n-am călcat până joi, 1 septembrie a.c. la, iată, patru ani distanţă
de la deschiderea sa. Poate e adevărată vorba aceea cu locurile pe care le
vizitezi ultimele, fiind cel mai aproape de casă…
Când am intrat în
teatru, m-a surprins tare plăcut exuberanţa formelor şi culorilor în care
vechile scări şi micuţul foaier mi s-au prezentat. Un roşu luxuriant, strălucitor
atrage atenţia spectatorului, împrumutându-i, din primele momente, o mare poftă
de joacă. Este vădită atenţia cu care cei care s-au ocupat de amenajarea
teatrului s-au străduit să ocolească sentimentul de sobrietate şi austeritate
pe care ni-l dau consacratele teatre de stat. Sala, excepţional amenajată, dă
spectatorului obişnuit sentimentul că este foarte important şi combate ideea
generală că un teatru nu poate oferi senzaţia de bunăstare. Fotoliile comode şi
acustica perfectă fac sala să rivalizeze cu cele mai performante săli de
cinematograf din oraş.
Eu, una, am fost
şi foarte emoţionată la această primă „ieşire“ (premiera oficială a
spectacolului va avea loc la 1 noiembrie) a spectacolului „Love Stories“, bazat pe
un text de Radu F. Alexandru. Nefiind o obişnuită a premierelor, n-aveam de
unde şti că voi da nas în nas cu o grămadă de oameni cunoscuţi din domeniul
artelor. Am fost vecină de sală cu dnele Adela Mărculescu şi Emilia Popescu, cu
dnii Stere Gulea şi Gelu Colceag. Pe toţi i-aş fi îmbrăţişat, ba pentru un rol,
ba pentru un film sau o montare, dar condiţia de om mare m-a reţinut. Premisele
erau însă excelente. Spectacolul putea să înceapă.
Şi a început
spectacolul bazat pe „Cea mai bună piesă românească a anului 2010“, în viziunea
UNITER. O poveste – ce s-a dorit cât se poate de reală şi de autentică – de
dragoste a două generaţii, părinţi şi copii. Cu temerile, neliniştile, reproşurile
şi ranchiunele specifice fiecăreia dintre ele. Pe de-o parte, leul mâncat de
furnici, foarte vizibil în cuplul vârstnicilor, jucaţi de Maia Morgenstern şi
Mircea Rusu (Dana şi Cristian), pe de alta – temerile, căutările şi ciocnirile
puternice dintr-un cuplu abia format, jucat de Alexandru Pavel (Dan, fiul celor
doi) şi Diana Cavallioti (Giulia). În postura povestitorului, prezent pe
videowall, Emil Hurezeanu a creat liantul dintre scene.
Nu am citit, precum juriul UNITER, textul integral al piesei. Dar ceea
ce am văzut prins în spectacolul regizat de Claudiu Goga mi s-a părut că şi-a
dorit puţin cam mult să se apropie, să se lipească de experienţele pe care noi,
toţi oamenii, le trăim pe parcursul vieţii noastre sentimentale. Rezultatul,
din păcate, a fost invers. Textul pare scris pe o pernă de aer, la ceva distanţă
de realităţile palpabile. Atitudinea şi tonul foarte declarative ale celor doi
membri din cuplul tânăr împrumută valenţe eroice fiecărei linii de text
normale. Situaţiile în care cei doi se zbat te fac – şi par să-i facă – să se întrebe
de foarte multe ori „de ce?“, iar răspunsul, obţinut prea târziu, după apogeul
mirărilor, să nu fie unul măcar satisfăcător. Bunăoară, motivul pentru care
Giulia (21 de ani) se mărită cu primul bărbat din viaţa ei (Dan), deşi în
debutul poveştii respinge categoric ideea, este că „am vrut să văd cum e“. Însărcinată
cu Dan, presupus neştiutoare, dar având de fapt în urmă un lung şi sinuos
parcurs sentimentalo-hippiot (fuga de acasă, umblatul fără ţintă prin ţări străine
de pe alte continente, relaţia cu o fată, care i-a arătat prima oară ce înseamnă
să fii iubită), Giulia este de departe cel mai neclar şi lipsit de consistenţă
personaj din piesă, în ciuda zbaterilor impetuoasei Diana Cavallioti. Iubirii
acesteia lipsită de coordonare şi, vizibil, plină de slăbiciuni, i se opune cu
o hotărâre demnă de cauze mai importante personajul Danei, mama lui Dan, jucat
cu obişnuita sa determinare dramatică de Maia Morgenstern. Personajul mamei
adună toate clişeele posibile şi deja extrem de plicticoase, ale viitoarei
soacre. De la aparenta neluare în serios a situaţiei (confundă locul undei cei
doi vor să se căsătorească, Verona cu Veneţia), până la sacrosantul dar lacunarul
instinct matern („Fata asta are ceva“) şi chiar încercarea disperată de a-şi ţine
la piept copilaşul rătăcit („Unde pleci? Am făcut orez cu lapte“), Dana
eliberează un talmeş-balmeş de trăiri prea vechi spre a mai fi „nouă toate“.
Din acest vacarm
neconvingător se salvează doar Cristian. Întruchipat de Mircea Rusu, al cărui
post de tată rezervat se împarte între nevrozele nevestei şi neliniştile oarbe
ale fiului, personajul se sustrage (în finalul piesei fiind de-a binelea retras
de autor), prin eleganţa jocului, din nefireasca gălăgie.