Se acceptă sau nu, teatrul cu cei mai mulți spectatori este
totuși cel al Televiziunii Române. Ani de ani, conștiincioasă și tenace a
transmis piese de teatru. Unele mai bune, altele mai slabe. Unele erau
conjuncturale, adevărate manifeste de proletcultism, izvorâte chiar din
programul partidului aflat la putere, la care realizatorii și actorii se dădeau
de ceasul morții să le confere un minimum de adevăr posibil. Mai toate însă
erau ca un dar nesperat care i se făcea spectatorului anonim în toate
anotimpurile și de prin toate colțurile țării. Și nu-i cerea mai nimic, decât
să stea pe un scaun sau fotoliu cu ochii ațintiți pe micul ecran. Unde mai pui
că putea face și altceva în timpul respectiv, altă îndeletnicire. Să croșeteze,
de exemplu, să curețe cartofi, sau să râșnească cafea, ceea ce într-o sală de
teatru nu ar fi fost posibil. Câte gospodine n-au mărturisit că au văzut „Don
Carlos“ de Friedrich Schiller sau „… escu“ de Tudor Mușatescu făcând tocană!
Luând de bun un principiu comunist, încă valabil astăzi,
actualmente Televiziunea Română și-a continuat opera de culturalizare a maselor
largi de spectatori, amenajând în aer liber, la sediul său central, o scenă pe
care să se joace teatru, cum se spune, „pe viu“, nu „pe sticlă“ (sau plasmă).
Inițiativa lăudabilă aparține Casei de producție a TVR2 care cred că va da
roade în timp, pentru că, deși acum nu prea se înghesuie lumea, probabil în
viitor vor da năvală, în ciuda caniculei care năpădește orașul în lunile de
vară.
Departe de zgomotul străzii, între două clădiri ale studiourilor
se află montată o scenă simplă, doar 30 de centimetri de la sol, goală, care
are în spate două panouri cu rol de a masca ceva din peisajul din jur. În față,
gradene în scări pe care se află scaune destul de comode – iată cadrul noului
teatru al Televiziunii Române, care nu e deloc modest.
La o analiză atentă, se poate considera că „Opiniile unui clovn“
este, de fapt, un studiu al ipocriziei și al alienării – emoționale, sexuale,
religioase, politice – a societății din Germania, în care numai banul contează,
iar artistul care refuză adaptarea este stigmatizat, marginalizat. Opiniile
unui clovn, dramatizare după stufosul roman al lui Heinrich Bӧll
(apărut cu ani în urmă la editura Polirom), în regia Anei Maria Colțeanu,
interpretat de tânărul Alexandru Buescu a fost prezentat chiar în seara
marii finale a campionatului european de fotbal, în fața a peste 50 de
spectatori. Tânărul Alex Buescu este poet, născut în 1985, are deja o pagină de
prezentare pe net cu fotografii, fiind văzut ca unul dintre actorii redutabili
ai „noului val“. Rar am putut vedea la tinerii actori atâta artă de filigran,
sentimentalism de bună calitate, inteligență creatoare.
„Opiniile unui clovn“, în interpretarea sa, este de fapt un lung
monolog de o oră, extras din romanul amintit, care vorbește despre singurătatea
artistului în general și se războiește, în modul său specific, cu mediul
ambiant: părinți nereceptivi, impresari veroși, adversari prozaici la dragostea
iubitei lui Marie, care îl părăsește lăsându-l neconsolat.
„Sunt clovn sau, denumirea oficială a profesiunii mele, comic“,
așa se prezintă Hans Schnier, eroul romanului, artistul nefericit din
perspectiva căruia este privită societatea germană din timpul și după cel de-al
Doilea Război Mondial.
Ca unul care am jucat la circ și mai joc, un clovn la zile
festive în spectacolul „Cum să se supere oamenii mari, mari și cum să se bucure
copii mici, mici“ pot să apreciez performanța tânărului Buescu. El nu face
nimic din ce ar putea executa un clovn pe scenă: salturi, păcăleli ingenioase
sau copilărești, cascade de râs, dar mai ales căderi spectaculoase sau
caraghioase care să facă lumea să hohotească. Un vechi edec al circului mi-a
spus odată: „Dacă nu știi să cazi la circ ești zero bani, zero lei“.
Buescu, alias Hans
Schnier, îmbrăcat nu într-un costum obișnuit de clovn, ci ceva analog, foarte
simplu, nu are nimic din toate cele ce am înșirat, decât o ingenuitate și o
sensibilitate uneori stupefiantă, ce îl împiedică de multe ori să-și facă
meseria. Au existat clovni celebri, elvețianul Grock, de exemplu, dar cel mai
faimos a fost, desigur, Charlie Chaplin. La noi, în 1938, marele actor și profesor
Ion Finteșteanu a jucat pe scena Teatrului Național piesa „Clovnul“ de Seck
Roggers, unde cronicarii vremii povestesc că interpretul cânta: dintr-o greblă,
care îi servea drept pieptene; o stropitoare, care învelea un saxofon; o perie
de haine, care ascundea o muzicuță și din clopoței. De asemenea, scaunele
scoteau sunete muzicale, fracul oua, iar cipilica de pe capul clovnului zbura
în văzduh și se întorcea după câteva secunde la locul ei.
La noi, în arena circului, au atins notorietatea în timpul vechiului
regim Ceacanica (clovn alb) și Tonino (clovn roșu), iar mai nou Mihai
Mălaimare, prin aparițiile sale de la Teatrul Masca. Clovnul Buescu nu e
urâcios, nu face glume nesărate, nu se agită inutil și zgomotos, nu face tumbe
cerând imperios aplauze, din contră: e duios, sentimental, e de pus pe rană.
Mai mult, e original, iar interpretarea lui este excelentă. Multe felicitări,
bineînțeles și regizoarei care a știut să-l modeleze și să puncteze povestirea
din când în când, la nevoie, cu accente muzicale, dând spectacolului o notă de
singularitate.
PS: Teatrul de Artă a
anunțat că va juca în următoarele săptămâni (duminica) două spectacole: „Un
bărbat și mai multe femei“ de Leonid Zorin și „Insomniacii“ de Mimi Brănescu.
