Anul acesta Teatrul Nottara aniversează 70
de ani de la înființare, cu un calup de nouă spectacole, stabilind cu de la
sine putere, fără lipsă de tăgadă, că e mai tânăr ca niciodată. În luna
octombrie a anului trecut, a mai trecut printr-o aniversare, și anume
reintrarea sa în vechiul sediu, de unde fusese într-un fel alungat, din cauza
unor așa-zise avize de siguranță ale clădirii.
Cele nouă spectacole au fost: „Vestul
singuratic” de Martin McDonagh, regia Cristi Juncu, „Fazanul” de G.
Feydeau, regia Alex. Mâzgăreanu, „Alcool”, versuri de Ion Mureșan, regia Mihai
Măniuțiu, „Iarna” de Jan Fosse, regia M. Măniuțiu, „Efecte Colaterale” de Alex
Popa, „Iubire de oameni” de D. Bogoslavski, „Tango, monsieur?” de Aldo Lo
Castro, „Metoda” de Jordi Galcéran
și, în avanpremieră, „Totul e relativ” de Alan Ayckbourn. Concomitent cu
cele nouă spectacole, a fost prezentat un elegant album cu fotografii ale
spectacolelor considerate cele mai reprezentative ale teatrului de-a lungul
anilor, iar la finalul reprezentațiilor au fost prezentați unii actori mai noi
și mai de demult ai teatrului, pe criterii deocamdată misterioase: Anca
Bejenaru, Ion Haiduc, Ion Siminie, Crenguța Hariton, Mircea Teodorescu, Marian
Tița, Costel Lăpușan, Claudiu Romilă, Sorin Cociș, Victoria Cociașu și Ion
Dichiseanu.
Ar fi multe de spus despre repertoriul
teatrului, altfel destul de eteroclit și în marea lui majoritate alcătuit din
piese de mâna a doua sau a treia. Aș întreba-o prietenește pe directoare, care
are la bază studii de teatrologie și a fost ani buni secretar literar, unde
sunt marile spectacole cu marile piese pe care le arată în elegantul album plin
din păcate de atâtea inexactități. Unde sunt spectacolele care să le
înlocuiască pe cele de pe vremuri, precum: „Avarul”, „Hamlet”, „Frații
Karamazov”, „Henric al VI-lea”, „Ciocârlia”, „Antoniu și Cleopatra”, „Act
venețian”, „Scaunele”, „Viziuni flamande”, „Richard al III-lea” etc. (citez la
întâmplare)? Unde este piesa originală de actualitate care făcea deliciul
publicului de altădată, „Sonet pentru o păpușă” de S. Fărcășan (unde se râdea
copios la quiproquo-ul „ba pila, ba ranga”...), „Îngeri triști” de D. R.
Popescu sau „Cuibul” de Tudor Popescu. Sigur se poate obiecta că toate
spectacolele pomenite au fost realizate în decenii și că ar trebui să avem
răbdare pentru realizările viitoare. Dar dintr-o experiență absolut personală,
pot adeveri că directoarea teatrului se poartă cu o suficiență inadmisibilă cu
autorii români contemporani, pe care dă impresia că nu-i agreează deloc.
Tango, monsieur? de
Aldo Lo Castro, în alte montări având titlul „Cealaltă femeie” sau „Criminal
Tango”, este o comedioară de bulevard bine articulată, cu situații surpriză,
având în centrul ei patru femei convocate la vila aceluiași domn, în aceeași zi
și la aceeași oră. Trădate în dragoste, cele patru hotărăsc să se răzbune pe
donjuanul necredincios. Scrisă cu iscusință, cu schimbări neobișnuite de
situații, ea are de multe ori, prin felul cum se comportă personajele, aerul
unei scrieri science fiction. Unii autori au preferat opt femei (Robert
Thomas), alți numai una (Cocteau, Beckett, Lucia Verona), așa că ne mulțumim cu
materialul autorului. Piesa are însă norocul întâlnirii „astrale” cu o
regizoare harnică și cu har, care a făcut o distribuție extrem de potrivită, cu
patru actrițe de mare talent și de un temperament ardent. Ele reușesc să redea
cu umor patru tipuri comportamentale feminine, făcând credibilă această comedie
ușor macabră. Andreea Măcelaru-Șofron, Daniela Minoiu, Luminița Erga și Raluca
Gheorghiu umanizează cu talent personajele, conferindu-le calități dincolo de
ceea ce se cheamă în mod curent cele care cad cu naivitate în această situație
– gâște. Formează un cvartet unitar care ar putea juca foarte bine, pe orice
mare scenă din lume, personaje care în fond nu sunt decât niște fantoșe,
mânuite de autor după necesitățile conflictului.
Poate
s-a dorit ca persoana donjuanului din piesă să fie un alt tip de actor, care ar
aduce cu reversul medaliei, adică standard, gen să zicem Amedeo Nazzari (din
filmele de altădată) sau Ion Dichiseanu (din istoria nescrisă autohtonă). Adică
fără relevanțe masculine deosebite, un ins banal care le-a atras pe naivele
femei nu atât datorită farmecului personal, cât mai ales averii sale,
deziderate cărora Mihai Marinescu le răspunde pe deplin, servind cu succes
intriga piesei. Foarte buni, foarte exacți, la locul lor, servind la obiect mai
toate chițibușurile piesei, sunt Filip Ristovski și Cristian Nicolae. Primul,
actor încă tânăr dar cu o biografie fabuloasă, al doilea, necunoscut marelui
public dar cu un site impresionant și cu îndeletniciri duble în cadrul
Teatrului Nottara. Nu pot să închei cronica fără a aduce multe elogii
scenografei Ioana Pashca pentru frumoasele rochii ale celor patru doamne și
coregrafei Roxana Colceag, a cărei muncă iese vârtos în evidență pe toată
desfășurarea spectacolului. Rar am mai văzut pe scenă atâta meticulozitate și
fantezie în mișcarea actorilor (care bineînțeles se datorează și regizoarei) ca
în acest spectacol pe care Ana Maria Colțeanu îl poate trece la răboj ca una
din marile ei reușite artistice. Aniversarea s-a încheiat a doua zi, după
spectacolul „Totul e relativ”, asupra căruia voi reveni curând.
