Victor Eftimiu a irupt în
literatura româna la vârsta de 22 de ani cu basmul „Înşir-te mărgărite“, a trăit
peste 80 de ani, a avut o viaţă prosperă, a câştigat enorm, a scris imens şi a
avut un succes considerabil, atât pe scenă, cât şi în viaţa de zi cu zi, fiind
director de teatre la Bucureşti, Cluj, Timişoara, academician, mason, având
abilitatea strategică de a se pune bine şi a profita de toate regimurile pe
care le-a străbătut cu fruntea sus, cu emfază şi cu demagogia de rigoare a
epocii respective. Piese în versuri şi în proză, basme, piese istorice,
mitologice, cu haiduci, filozofice, satirice, şi, bineînţeles, chiar piese
realist socialiste. Catalogat de unii critici ca un Vasile Alecsandri modern,
de alţii ca un Edmond Rostand român, a scris peste 40 de piese pe placul
publicului, mii de poezii, 701 sonete, nuvele, schiţe, romane, publicistică,
pamflete, memorii, aforistică, scrieri pentru copii şi tineret, chiar şi un
roman ştiinţifico-fantastic. Balada „Măr de aur“ din „Înşir-te mărgărite“ şi
„Arunci un pumn de aur“ din „Cocoşul Negru“ au fost recitate de mii de aspiranţi
la favorurile Thaliei. Printre multele, marile succese, maestrul Eftimiu este
autorul unei mistificări celebre, prezentând piesa Achim, tradusă de el, ca un text semnat de A. P. Cehov. A fost
crezut până când, tot el, a dat la iveală adevărul. De asemenea, e autorul unor
reflecţii teribile: Jos labele de pe
tricolor! Sau: Sunt sătul de lichele, daţi-mi o canalie!
Înfruntând ironiile confraţilor, a fost
singurul autor român care şi-a comandat statuie, fiind încă în viaţă, pe care a
amenajat-o în faţa blocului în care locuia (un bust semnat de Paciurea).
Omul
se prezenta cuceritor de inimi şi colecţionar de aplauze. Contemporanii mărturisesc
că autorul „Marelui Duhovnic“, al „Atrizilor“, al „Ringalei“, al lui „Prometeu“
şi a altor zeci de piese, unele din ele pierdute, a câştigat din profesie mai
mult decât oricare alt scriitor român, dar acest „nabab“ se revărsa în torente
de generozitate: nimeni n-a dat mai mult şi la mai mulţi.
Omul care a văzut
moartea,
o modestă satiră a vieţii provinciale, scrisă în urma unui pariu, jucată prima
oară de o companie particulară din 1928, n-a avut succes. Reluată imediat la Naţionalul
bucureştean, a fost un triumf, fiind apoi jucată până la epuizare de teatrele
din provincie şi de echipele de amatori. Eu însumi am jucat într-o echipă de
amatori a tipografilor rolul farmacistului Leon, la 25 de ani. Un spectacol de
televiziune din timpul împuşcatului, cu Ştefan Bănică în rolul Vagabondului, a
făcut ca piesa să fie cunoscută prin toate cătunele patriei.
Spectacolul actual al Naţionalului are loc într-una
din noile săli cochete inaugurate într-un ritm tot mai alert de dl Caramitru,
desfăşurându-se într-un decor idilic, aparţinând Corinei Grămoşteanu, amintind
de „Cântarea României“ sau de emisiunea de televiziune „Memoria pământului românesc“,
este o realizare modestă a regizorului Dan
Tudor, care a devenit extrem de productiv, fiind prezent pe aproape toate
scenele bucureştene. Asta cu toate eforturile vizibile pe care le fac marii
actori ai Teatrului Naţional de a realiza o mare performanţă artistică. Începând
cu Costel Constantin (nu-l mai văzusem
de la acel nefericit „Apus de soare“ din vremea lui Dinu Săraru), continuând cu Adela Mărculescu (într-o ipostază
fermecătoare) şi terminând cu Marius
Bodochi, eforturile lor fiind încununate de multe ori cu succes. Alături de
ei, mai tinerii Răzvan Oprea şi Florentina Ţilea reuşesc să ofere
spectatorilor un spectacol coerent, când amuzant, când încrâncenat, de multe
ori spumos, în dulcele stil clasic, când totul se termină cu bine şi cu pupături
în Piaţa Independenţei.
Rolul-cheie, generos, plin de multiple valenţe
şi faţete al Vagabondului, deşi, cred, cerea un alt tip de actor, mai briant,
este interpretat cu succes de Lari
Giorgescu, laureat al festivalului „Caragiale“, cu destule lacune, cu
destule minusuri, în ciuda unei vorbiri bolovănoase, dar având în vedere vârsta
interpretului şi mica lui experienţă scenică (rolul pentru care a primit premiu
era fără cuvinte), poate fi trecut la realizări. O figură destul de bună face
nu prea tânărul Răzvan Oprea în rolul unui mic oportunist, precum şi foarte tânăra
şi fragila Florentina Ţilea, amândoi aducând pe scenă odată cu stângăciile începutului
de carieră promisiunea certă a unor viitori valoroşi actori.
Compoziţia cea mai grea, cea mai susţinută,
chiar neaşteptată o realizează Marius Bodochi în rolul farmacistului Leon, pe
care şi-o poate trece la activ ca o excelentă izbândă profesională. Dl Leon al
său este scorţos până la limita extremă, antipatic cât încape şi urâcios peste
măsură şi pentru toate elementele acestea negative merită toate felicitările.
Cred că ar putea juca cu mare succes rolul lui Iago, dacă s-ar găsi un Otello
autentic (sunt destui actori de culoare în ţară).
Felicitări TNB, care a deschis stagiunea de
toamnă într-un ritm alert cu două piese româneşti din secolul trecut („Micul
Infern“ şi „Moartea unui vagabond“) şi cu o alta din secolul 19 („Revizorul“) în
patru săli noi (sala Mică, sala Media, sala Pictura şi sala Studio). Ar fi
putut deschide stagiunea cu o piesă românească actuală, dar probabil,
administraţia teatrului fiind ocupată cu marea reconstrucţie a Teatrului Naţional,
n-are timp să se ocupe de piesele dramaturgilor contemporani, preferându-i pe
cei morţi. Sau, probabil, se aşteaptă ca mai întâi dramaturgul să moară ca mai
apoi să i se joace o piesă…
Am mai scris şi nu mă sfiesc să repet: o
serie de excelente piese actuale aşteaptă de ani de zile ca secretarii literari
să le citească: „Ah, ce bine să faci amor pe ploaie“ (o piesă despre Revoluţia
din decembrie 89) şi „Poftă bună, canibali“, amândouă ale lui Radu Iftimovici,
autorul primei piese scrisă şi jucată după evenimentele din decembrie ’89,
„Curve de lux“, refuzată de majoritatea directorilor de atunci ai teatrelor, în
cap cu Fănuş Neagu, realizată din fonduri particulare şi interpretată de un
grup de actori în frunte cu Iurie Darie (în rolul unui dizident), „Nuntă cu
girofar“ şi „Nuntă cu miliardar“ de Dinu Grigorescu, „Stăpânul ciolanului“,
„Ceva cu tăiţei“ (premiată la un concurs de dramaturgie) ale Marilenei
Dumitrescu şi „Alo, alo, Salvarea“ şi „Povestea unei trădari“ ale
subsemnatului. Şi lista ar putea fi mai lungă…
În altă ordine de idei, nu ştiu de ce TNB nu
joacă o admirabilă şi corozivă piesă scrisă tot în secolul trecut, dar extrem
de actuală, parcă s-ar petrece azi: „Generaţie de sacrificiu“ şi preferă piese
bune, de amuzament, dar cu efect social critic minim.
Fac aceste observaţii la două zile după ce a
început marele Festival de teatru naţional, care, spre deosebire de cel de la
Teatrul Nottara, ce s-a încheiat, după unii specialişti, cu un eşec, urmează să
se desfăşoare pe mai multe scene bucureştene şi se anunţă cu multe surprize,
sperându-se a fi un succes. Deja am văzut două spectacole excepţionale:
„Troienele“ după Euripide, al Operei Naţionale din Iaşi în regia lui Andrei Şerban
şi „Avarul“ al Teatrului „Tamasi Aron“ din Sf. Gheorghe, în regia lui Laszlo
Bocsardi, de care o să mă ocup, probabil, în următoarele cronici.