Horia
Gârbea se poate considera un dramaturg norocos. A reuşit într-o singură
stagiune performanţa de a pătrunde printre reţelele de sârmă ghimpată
constituite în jurul teatrelor de actualii manageri cu două piese. Cu Divorţ în direct a rupt frontiera
teatrului din Giurgiu, condus de Mircea Ionescu, care a reinventat teatrul
eschilian, cu două personaje. Performanţa lui Gârbea e cu atât mai valoroasă cu
cât piesa respectivă a încălcat canonul impus de gazetarul sportiv ajuns din
întâmplare director de teatru – piesa are patru personaje.
Cu
cea de-a doua piesă, Funcţionarul destinului a reuşit să sară
peste meterezele altei citadele. Una înconjurată de ziduri bine puse la punct,
excelent lustruite cu intenţii lăudabile, condusă până la revoluţie de oameni
de teatru corespunzători şi cu săli suprapopulate. Acum însă, se târăşte cu un
repertoriu trist la coada clasamentului vieţii teatrale, pentru că este dirijată
din umbră de un personaj cu un trecut întunecat, în care cuvântul „fost“ revine
obsedant: fost senator, fost ministru al culturii, fost director. După cum aţi
ghicit, este vorba de Teatrul Nottara. Dar să o luăm încetişor. Gârbea are o
activitate literară, editorială şi socială de invidiat. A publicat poezie, proză,
teatru, critică literară şi teatrală, eseuri. Douăsprezece piese i-au fost
montate în ţară, precum şi în Anglia sau Franţa. A tradus în română şi a
adaptat pentru scenă şaisprezece piese ale unor autori străini. A publicat 23
de volume de literatură şi a obţinut numeroase premii literare. A scris
scenarii de film şi televiziune. A reprezentat România la festivaluri internaţionale
de literatură şi teatru. Ne aflăm, aşadar, în faţa unui scriitor interesant cu
multiple faţete şi posibilităţi de a releva fenomenul cultural românesc actual
în plenitudinea sa.
Primele
sale încercări teatrale au fost admirabile piese intertextuale tipărite în
volumul „Doamna Bovary sunt ceilalţi“, în 1993. Jucate pe diferite scene din ţară,
s-au lovit de neînţelegerea şi lipsa de apetit a publicului autohton pentru
asemenea gen de creaţii. Piesa Funcţionarul
Destinului este, conform descrierii
pe care o face chiar dramaturgul: „O dramă a psihologiei cuplului contemporan şi
etern care caută soluţia miraculoasă a continuării unei existenţe împreună.
Fiecare pereche are momentele ei de ruptură, comice când se văd dinafară, dar
nu toate au şansa de a fi vizitate, la momentul oportun, de destin“. Peste acea frază lapidară care defineşte esenţa
piesei, trama ei, nu se poate adăuga nimic. Poate doar că apariţia celui de al treilea personaj ne trimite în
zona fantasticului, pentru că autorul nu vrea nicicum să ne dezvăluie cine este
acest personaj misterios care se amestecă în ciorovăiala cuplului. Nu ştim cine
l-a trimis, de unde vine sau „ce hram poartă“.
În
perioada comunistă, „funcţionarul destinului“ era partidul omnipotent,
omniprezent, care controla chiar şi viaţa sexuală a cuplului. Dintre milioanele
de asemenea intervenţii ale acestuia în viaţa cuplurilor, dau doar un exemplu:
un celebru critic de teatru a reclamat organizaţiei de partid a teatrului unde
lucra soţia sa că aceasta îl înşală. Organizaţia a intervenit prompt, asemenea funcţionarului din piesă, şi
infidela a devenit „fidea“.
Dar
ceea ce face interesantă această montare a piesei, amintind în subsidiar de
unele piese scurte, acide ale lui Paul Everac, este acurateţea extraordinară,
chiar maniacală a spectacolului construit de tânăra regizoare Anca Maria Colţeanu.
Distribuţia este ideală, arătând că regizoarea este un bun psiholog. Vali Pena,
Dan Bordeianu şi, în special, Dani Popescu au figuri comune, îi poţi întâlni
oriunde pe stradă, în cafenele şi restaurante, în supermarket, în metrou,
ascunzând, de fapt, micile lor necazuri, potenţate în drame majore, atât de
autor, cât, mai ales, de regizoarea spectacolului. Piesa lui Gârbea devine, în
mâinile regizoarei talentate, un manual de bună purtare între soţi care, când s-au cunoscut, s-au iubit,
s-au devorat carnal şi au descoperit mai târziu, cu stupoare, că între ei nu
este decât tăcere.
Pe
Vali Pena nu am avut onoarea să o mai văd în alt spectacol, dar aici s-a
dovedit o actriţă stăpână pe mijloacele sale de expresie şi capabilă de mari
performanţe, atât în regimul îmbrăţişărilor languroase, poate unice în
spectacolele teatrale actuale, cât şi în regimul isteriform. Dani Popescu,
actor masiv, dovedind maturitate, rezolvă cu multiple mijloace rolul bărbatului
macho. Dan Bordeianu are tot ce-i cere rolul: farmec, mister, dulceaţă în glas,
puţină emfază când emite sentinţe şi, mai ales, inefabilul tinereţii. Pe toţi
trei şi pe regizoare, după calităţile arătate, cred că îi aşteaptă un mare
viitor, dacă, bineînţeles, şi cei „în drept sau în strâmb“ vor dori să-i
omologheze.
