Confratele
întru medicină şi condei Virgil Răzeşu
ne face o plăcută surpriză, oferindu-ne spre lectură romanul Glontele cu parfum de crini, apărut într-o
ţinută editorială reuşită.
Înainte
de a deschide cartea pe care o are în mână, orice cititor se întreabă (e
dreptul lui) cam ce ar putea descoperi între coperţile ei şi dacă merită să
meargă mai departe, cu atât mai mult cu cât autorul nu se numără printre
profesioniştii scrisului.
Am
face un deserviciu şi lecturii şi cititorului dacă am devoala câtuşi de puţin
din acţiunea romanului şi ne mărginim să spunem că dacă prologul ne introduce în
lumea teatrului, anunţându-se ca un policier,
pe măsură ce avansezi în acţiune, eşti nevoit să părăseşti ideea romanului poliţist,
mai facil, întrucât acţiunea se răsfiră pe numeroase planuri şi face ca
scrierea să devină o reuşită frescă social-politică a unor vremuri nu prea îndepărtate
şi puternic influenţate de evenimentele din decembrie şi chiar un concentrat de
istorie.
Autorul
ne asigură că secvenţele de istorie se înscriu organic în acţiune, întrucât
este vorba de o istorie contemporană (încă), trăită de cei mai mulţi dintre
noi, dar mai puţin cunoscută ori mistificată de cei interesaţi în denaturarea
ei şi, fapt notabil, fac parte din însăşi viaţa personajelor, cărora le influenţează
şi le marchează în mod esenţial existenţele.
În
cele din urmă, pe fondul unei acţiuni bine conduse şi plină, totuşi, de
suspans, autorul ne oferă scene, secvenţe dominate de cromatică şi
sensibilitate variate şi ne pune la dispoziţie o galerie impresionantă de
personaje bine creionate, fiecare individualizat prin factură, personalitate şi
contribuţie la economia romanului, acoperind un registru tipologic larg, între
cele mai simple ori umile dar demne, până la cele mai sofisticate sau intens
marcate de şcoala vieţii sau de factorii conjuncturali de care beneficiază.
Impresia că autorul nu a făcut decât să transcrie vieţile unor personaje
binecunoscute şi să le lege, într-un fel, destinele este infirmată de acesta,
care ne asigură că niciunul dintre personaje nu este un model cunoscut, că
fiecare este construit cu migală şi cu efort şi, întrucât poartă pecetea vieţii,
devine viabil şi credibil, îşi justifică existenţa şi conferă greutate
ansamblului.
Interesantă
este construcţia întregului roman, a cărei acţiune se desfăşoară, după cum
afirmă autorul, în jurul unui ax care uneşte două localităţi. Dintre acestea
numai una este nominalizată, adevărat leagăn al culturii naţionale, despre care
întotdeauna se va putea spune ceva, în vreme ce cealaltă rămâne în anonimat.
Cititorul poate s-o localizeze după voie şi propria experienţă, mai ales fiind
similitudinea vieţilor acestora din perioada postrevoluţionară.
Ca şi
celelalte două romane ale sale, şi „Glontele…“. este foarte bine structurat şi
echilibrat şi îţi întăreşte credinţa că prozatorul stăpâneşte tehnica şi
schemele acestui gen literar, cu toate că el ne asigură că nu dispune de
scheme, tipare sau modele şi că scrierile sale izvorăsc din însăşi nevoia de
comunicare şi curg în cascadă, după o gestaţie mentală îndelungată.
Închei
cronica nu înainte de a sublinia stilul deosebit de aerat şi limpede, fraza
lungă, elaborată dar cursivă, care uşurează lectura, precum şi construcţia întregului
roman care, odată început este greu de abandonat, păstrând caracterele unui
scenariu pregătit pentru o ecranizare reuşită.
