„Hamlet
e un băiat căruia i-a murit tatăl“
(Dem Rădulescu)
În lumea
show-business-ului teatral s-a întâmplat o schimbare bruscă de atitudine, un
reviriment benefic. După ce ani de zile, pentru a atrage publicul, majoritatea
trupelor particulare au apelat insistent la comedii facile cu tentă sexuală sau
cu aluzii, chiar din titlu, la erotism şi senzualitate („Sex, drogs and rock’n
roll“, „Ménage à trois“) sau la un umor suburban („Moş Crăciun e o jigodie“),
iată un gest de admirat – o formaţiune teatrală particulară atacă vârful
piramidei dramaturgiei universale: Hamlet, de William Shakespeare.
Studiile şi exegezele
shakespeariene au totalizat zeci de mii de pagini, iar figura complexă a prinţului
danez a fascinat atât lumea teatrului, cât şi pe cea universitar-intelectuală,
ajungându-se chiar la ideea că piesele din ediţia in-folio din 1623 n-ar fi
putut fi scrise de Shakespeare, actor cu o instrucţie sumară obţinută într-o şcoală
dintr-o localitate agrară, situată la 70 de mile de Londra; erudiţi cercetători
străini, dar şi românul Emil Lungeanu au emis ipoteza că cele trei duzini de capodopere
dramatice nemuritoare, 154 de sonete şi alte poeme narative ar fi fost scrise
de lordul Southampton sau de filozoful Francis Bacon ori chiar de regina
Elisabeta.
Dacă
la început a fost Richard Burbage, primul interpret care l-a jucat sub deviza
„Vindicta mihi!“ (Răzbunarea e a mea!), la modă în teatrul elisabetan, ulterior
Hamlet a fost pe rând romantic, baroc, realist, politic, luând înfăţişarea lui:
David Garrick, John Philip Kemble, Edmund Kean, Henry Irving, Alexander Moissi,
Ernesto Rossi, Sarah Bernhardt (în travesti), a lui Laurence Olivier, Richard
Burton sau Innokenti Smoktunovski, a lui Mel Gibson într-un film al lui
Zeffirelli, cu Glenn Close în rolul Reginei. John Gielgud l-a interpretat în şase
montări diferite, în prima jumătate a secolului trecut. Ultimul film Hamlet îi aparţine lui Kenneth Branagh
(1996), se petrece în Rusia ţaristă, durează patru ore, are în distribuţie nume
mari şi a fost filmat la reşedinţa lui W. Churchill.
Şi românii s-au străduit
să aibă un Hamlet al lor: Grigore Manolescu, Aristide Demetriade, Constantin
Nottara, Tony Bulandra, Dan Demetrescu la Craiova (intra în scenă pe un cal);
trei la Bucureşti: George Vraca, Valeriu Valentineanu, George Calboreanu în
1941, şi alti doi mai târziu, Fory Etterle şi Puiu Hulubei. Lista continuă cu
Gheorghe Cozorici, Ştefan Iordache, Laurenţiu Azimioară (în cadru studenţesc),
Ion Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureş, Sorin Leoveanu, Daniel Badale, iar
în 2014, Tudor Aaron Istodor. Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Valeria Seciu,
Ileana Predescu, Oana Pellea au strălucit în rolul reginei Gertrude, iar Lucia
Mureşan, Anda Caropol, Silvia Popovici, Mariana Buruiană, Ozana Oancea, Adriana
Titieni, în cel al Ofeliei. Ion Besoiu, Octavian Cotescu, Ilie Gheorghe, Anton
Tauf, Ion Pavlescu i-au dat viaţă lui Polonius, iar Nicolae Bălţăţeanu,
Alexandru Repan, Mihai Constantin, Victor Rebengiuc, Constantin Florescu, Dan Aştilean
lui Claudius; Ştefan Radof, Constantin Rauţchi, groparului, Amza Pellea, Andrei Aridits lui Horaţiu, Emil Hossu, Florian
Pittiş, Şt. Bănică jr, Radu Bânzaru lui Laertes. M. Iureş i-a jucat şi pe
Hamlet şi pe Horaţiu, iar I. Caramitru pe Hamlet în două montări (1963 şi
1983). S-au luptat cu textul shakespearian, având reuşite certe, regizorii
Soare Z. Soare, Dinu Cernescu, Vlad Mugur, Ion Olteanu, Liviu Ciulei, Alexandru
Tocilescu – de două ori (la „Arena Stage“ – Washington şi la Bucureşti) şi
Tompa Gabor.
Prima
traducere a piesei în româneşte a fost făcută după un text german, la Braşov,
de Ioan Popovici Barac (1776–1848), iar primele spectacole au folosit traduceri
după texte în franceză. În 1940 a apărut prima traducere (parţială) din engleză,
datorată lui Dragoş Protopopescu. Au urmat Maria Banuş, Ion Vinea, Petru
Dumitriu, dar în 1971 apare prima traducere integrală datorată unor anglişti de
marcă, Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, care au tălmăcit „A fi sau a nu fi“ prin
„Fiinţă, nefiinţă“, fără răsunet în rândurile teoreticienilor, teatrologilor,
shakespearologilor, hamletologilor sau ale „populaţiei“.
În
2010, Editura Paralela 45 a tipărit „Hamlet“ în traducerea Violetei Popa şi a
lui George Volceanov, cuprinzând cele trei variante ale piesei: Q1, din 1601
(2.154 de versuri); Q2, din 1602 (3.674 de versuri) şi F3, publicată postum, în
1623, în ediţia in-folio (3.535 de
versuri).
Spectacolul Hamlet produs de Asociaţia Artextract şi „Euteascult“, regizat de
tânărul de 37 de ani, Marcel Ţop (se
pare, o nouă stea a regiei româneşti), student al profesorului Valeriu
Moisescu, ce are 25 de spectacole realizate prin puzderia de trupe particulare, dar şi un Hamlet la Atena –, este un conglomerat, un amestec de lucruri bune
cu unele mai puţin bune şi altele ce ar fi putut să lipsească (să nu spun
jenante). În primul rând, trebuie apreciată temeritatea de a ataca un text
profund şi important al dramaturgiei universale, pe care îl şi traduce. Apoi,
capacitatea de a aduna actori de marcă, având mare experienţă, foarte potriviţi
rolurilor respective. În al treilea rând, a demonstrat, dacă mai era nevoie, că
piesa se poate juca cu puţine elemente de decor, îndeplinind unul din
dezideratele formale ale marelui regizor Jerzy Grotowski. Lucrurile mai puţin
bune: a ciopârţit piesa tăind multe scene, chiar una esenţială, cu stafia, le-a
scurtat pe unele (cu regina) şi le-a extins enorm pe altele (cu groparul), iar
celebrul monolog „A fi sau a nu fi“ este spus cu totul nesemnificativ, Hamlet hălăduind
prin sala de spectacol.
„Rele“ ar fi
schimbarea sexulului şi a identităţii unor personaje emblematice: Rosencrantz şi
Guildenstern – transformaţi în fetişcane apetisante cu care se „joacă“ regele,
chiar în prezenţa reginei, vrând să demostreze, probabil, că moravurile celor
doi monarhi erau destul de libertine. Mai rămânea ca şi regina să aibă „jocuri“
cu Reynaldo sau cu Osric… Sunt şi alte inadvertenţe – absenţa Ofeliei la scena
de teatru în teatru, învierea ei de mai târziu sau brutalitatea cu care e
tratată de Hamlet, absolvent al şcolii de la Wittenberg. Poate era suficientă
replica prin care o trimitea, după unii comentatori, la bordel.
Tudor Aaron Istodor poate fi acceptat cu
îngăduinţă drept un posibil Hamlet autentic. Are un facies chinuit de insomniac
frustrat, care poate dovedi suferinţă şi mima adecvat gândurile abisale care îi
acaparează personajul şi mai ales comportamentul isteriform de rudă săracă la
masa stăpânului. Aşa cum e costumat, are aspect de plebeu şi o voce tubată,
care în regim mediu se ascultă cu interes, dar în acut devine dificil de
receptat. Tudor are însă o calitate pe care niciun alt actor, în situaţia
respectivă, n-ar putea-o avea. E fiul interpretei rolului reginei şi de multe
ori, în glasul şi atitudinea sa, dincolo de revolta sinceră, se strecoară un
soi de timiditate necontrafăcută de copil părăsit de o mamă care şi-a îndreptat
atenţia spre alţi bărbaţi. Cea mai bună scenă în care dovedeşte că e un actor
inteligent este cea cu actori, dar care regizoral e ratată.
Claudius
al lui Marius Bodochi, etichetat de
Stafie drept o bestie incestuoasă, este la fel de complex, asemenea lui Hamlet,
preţuieşte din plin gândirea, dar oscilează între raţiunea pură şi înrobirea
simţurilor, fiind când sceptic, când hedonist; actorul ţine o cale de mijloc,
refuzând efectele facile, retorice, jucând sincer ipostazele rolului şi căutând
un drum printre meandrele ceţoase ale regizorului, dar îmbrăcat inadecvat de scenografii
Adina Buzatu şi Răzvan Ciobanu. O interpretare surprinzătoare a Reginei o are Maia Morgenstern, în primele scene
jucând în falset, dând impresia de femeiuşcă robită de pasiunea carnală a
noului soţ. Ulterior, trecând la un ton mai adecvat, încearcă, în scena cu
Hamlet, să reducă handicapul, reuşind doar parţial… Şi Maia şi Marius rezolvă
cu succes partiturile rolurilor lor, fiind foarte potriviţi din multe puncte
de vedere, dezvoltând cu siguranţă o tehnică şi o ştiinţă dramatică dobândite
de-a lungul timpului, dar desigur mai au loc.
Viorel Păunescu se descurcă bine în
Polonius, construind cu succes multe din ipostazele rolului, ca şi Andrei Runcanu în Laertes, spre
deosebire de Cristina Mihăilescu,
Ofelia, mult prea ştearsă. Dorin Andone,
în rolul groparului, este o revelaţie, dezvoltă cu o siguranţă surprinzătoare
un personaj mucalit, vorbăreţ, cu ştiinţa nativă a paradoxului; înnobilează
scena cu un farmec inefabil, în ciuda condiţiilor scenice precare. N-am reuşit
să identific care din cele două Rosencrantz şi Guildelstern e Laura Cosoi, a cărei prezenţă era anunţată
cu surle şi trompete pe mai toate site-urile internetului, şi nici aportul ei
artistic, deoarece nu era „în chestiune“.
Deşi
Marcel Ţop foloseşte cu deosebit curaj multe din descoperirile spectacologice
moderne, spectacolul său este la un nivel studenţesc, când intenţiile sunt
copleşite de aspiraţii. Dacă de-a lungul veacurilor fiecare generaţie şi-a pus
în Hamlet idealurile, necazurile,
aspiraţiile ei, ce se poate desprinde din acesta, într-o vreme în care
majoritatea actorilor trăiesc din salarii la limita sărăciei şi furăciunea şi
corupţia au atins cote alarmante, iar aşa-zisa democraţie a devenit atât de
fragilă că oricând o lovitură de stat ar fi posibilă? Mai nimic!
Am
fost la Elsinore şi la Stratford...
Helsingør sau
Elsinore,/vis neliniştitor,/ideal de actor,/vis acaparator/de viaţă
zdrobitor/,măreţ şi înrobitor;/„Ori Hamlet joc,/ori mai bine mor“/jură
cu mult foc/fiecare tânăr actor/în ale artei începător./ Doar unul are noroc/să
ajungă la soroc/şi să-l pună la breloc…/Helsingør sau Elsinore,/vis de tânăr actor/ideal mereu orbitor…/O dată în
priviri mi te-ai ivit/şi-am rămas în veci dezamăgit…
