Ne-am obișnuit cu toate: cu
experimente pe pielea noastră – vivisecție pe care o îndurăm
țipând doar cu ochii fiindcă, din umanitate, marii maeștri în
artele experimentelor de tot felul au avut grijă să ne facă
extirparea corzilor vocale.
Ne-am obișnuit cu minciuna sfruntată
prezentată drept adevăr de o năucitoare corectitudine morală.
Ne-am obișnuit cu aroganța unor politicieni de mucava care, după
ce vor fi trecut prin „beciul domnesc” – acel loc de odihnă și
tratament pentru prea multele lor beteșuguri de hârciogi hămesiți
după arginți –, își descoperă nebănuite talente
scriitoricești, luminându-ne pe noi, cititorii, spre a găsi ușor
drumul spre libertate, ținta fiind, întotdeauna, un loc pe
scaunele-fotolii ale puterii. Pentru că ei se vor musai în capul
mesei pe care se revarsă bucatele.
Ne-am obișnuit cu grevele – alt
fel de colinde pe sub ferestre și pe la uși mereu închise. Pentru
că mai mereu se întâmplă că boierii nu-s acasă, ci plecați la
vânătoare, nu prin pădurile noastre ajunse umbră, ci prin lumea
largă – junglă veche cu fiare noi.
Ne-am obișnuit și cu libertatea
cuvântului: inutilă victorie, atâta timp cât gândul ne-a rămas
prizonier condiției de învins. Ne-am obișnuit cu zgâlțâitoarele
de conștiință cuvântări ale „prestatorului de servicii
artistice” Dan Puric, pentru care adevărul, frumosul, demnitatea,
candoarea, conștiința și iubirea de neam rămân repere majore ale
condiției de om.
Nu doar spectacolele marca Dan Puric
(etern Don Quijote într-o lume cu oglinzi deformante în care nori
de vânt macină nimicul vorbelor), ci și conferințele sale –
evenimente la care publicul umple până la refuz sălile –,
reprezintă semne sigure că avem nevoie de profeți care să ne știe
și lacrima și bucuria și care, mai cu seamă, să fie de-ai țării
românești.
Prin 2008, actorul-scriitor (netrecut
pe la instituția aceea cu poză întărită unde și-au descoperit
vocația literară atâtea genii care nici nu știau că nu știu să
scrie) ne-a întrebat (sau ne-a lămurit) „Cine suntem”. Și-am
aflat că „după atâta amar de bășcălie și deznădejde, de
autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător și
adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român”. (Dan
Ciachir).
Ne-a vorbit mai apoi „Despre omul
frumos”. Semăna cu noi? Nu prea știu. Dar sigur, când au ajuns
acasă, cei care l-au ascultat glăsuind de pe podiumul Ateneului
Român, s-au uitat cu mai mare atenție la chipul lor adevărat, cel
care nu se poate vedea decât cu sufletul. Și astfel, fiecare suflet
a prins a-și etala partea de frumusețe pe nedrept ignorată de prea
multă vreme.
Copil mare și bun deghizat în
adult, același Dan Puric a recurs la o stratagemă ca să ne
determine să fim demni: i-a dat cuvântul mamei sale. Și cine mai
bine decât o mamă ar putea să fie pentru copilul etern din fiecare
dintre noi model de puritate și de duioșie, chiar și când vorbele
sale ard?
Prin cartea „Fii demn!” ni se
transmite nu un îndemn, ci o poruncă: „Să plătim datoria
noastră veșnic neplătită: demnitatea martirică a poporului
român!”. Este ceea ce face chiar autorul prin cuvânt și faptă,
declarând în înscrisul de pe ultima copertă a cărții că „o
parte din banii rezultați din vânzarea acestei cărți vor fi
donați schitului «Înălțarea Sfintei Cruci», Aiud, în vederea
construirii unei mânăstiri pentru cinstirea martirilor neamului,
precum și a unui centru de martirologie”. Și astfel, morții
noștri fără morminte din închisorile ciumei roșii își vor avea
numele înscris în sufletele noastre de români demni.
Ca într-un joc de-a necuvintele,
prin anul 2015, neobositul „prestator de servicii artistice” ne-a
adus pe scenă povestea „Înșir’te mărgărite”. Aproape că
uitasem, mari cum suntem și plini de griji, ce mare nevoie avem de
povești.
Între timp,
scriitorul a publicat și „Dulci – Jurnalul unui câine”,
dezvăluind atâtea înțelesuri într-o privire de necuvântător.
Atâtea sensuri în nespusele spuse:
– Spune-mi, Dulci, de ce este omul viclean? – Nu știu, tati,
să-ți răspund pentru că eu nu sunt om!
Dar noi suntem oameni. Să nu fim și vicleni!
Și-a fost
decembrie 2016. În marea sală de spectacole de la Palatul copiilor
din Capitală, a avut loc o nouă întâlnire cu publicul, unde ni
s-a vorbit despre ce înseamnă „Să fii român!”.Cartea
cu același titlu, lansată cu această ocazie, aștepta cuminte să
fie deschisă și citită. Sunt unul dintre cititori, am înțeles că
îndemnul „să fii român” nu este o sugestie, este un imperativ.
Și am mai priceput că iresponsabilitatea față de trecutul,
prezentul și viitorul nostru poate să fie prețul cumplit al
ieșirii noastre din istorie ca popor. „Să ne apărăm deci cu
toată ființa granițele noastre invizibile!”. N-o fi chiar
credința creștină invizibila graniță prin care am învățat să
durăm în veci? Șansă n-am prea avut, dar nădejdea că noi suntem
„lumânările ce nu se sting a celor ce au adormit întru credință”
nu ne-a părăsit niciodată.
