În
urmă cu exact două decenii, Opera Naţională a prezentat, în premieră, o lucrare
prea puţin cunoscută la noi, extrem de specială atât pentru interpreţi, cât şi
pentru public – Ariadna la Naxos de
Richard Strauss. În ciuda unei distribuţii în general de calitate, aceasta nu a
„prins“, fiind controversată încă din prima clipă, aşa încât, după doar câteva
reprezentaţii, a dispărut din repertoriu. Vremea a trecut, melomanii noştri au
avut prilejul să asculte sau chiar să vadă – pe viu, la tv, pe internet sau în
transmisiuni directe din mari teatre ale lumii – producţii cu opere poate mai
dificil de „gustat“, dar atractive prin distribuţii şi, de ce nu, prin inedit.
Se prea poate deci ca opţiunile şi preferinţele să se fi diversificat sau cel
puţin să existe o reală deschidere către alte spaţii muzicale, nu doar către
cele mult accesibile şi deci îndrăgite.
Mizând
probabil pe această ipoteză, stagiunea Radio a programat, în concert, chiar
opera straussiană, marcând astfel cei 150 de ani de la naşterea ilustrului
creator german. Orchestra Naţională şi dirijorul Tiberiu Soare au colaborat cu
o distribuţie neaşteptat de echilibrată, punctul de maxim interes fiind,
evident, apariţia mezzosopranei Ruxandra Donose în rolul Compozitorului, pe
care l-a interpretat anterior în spectacol, pe scene importante, şi îl va
relua, în stagiune, la Covent Garden. Este un personaj care îi vine „mănuşă“
sub toate aspectele: glasul său susţine fără efort scriitura solicitantă din Prolog, în pagini ample în care fineţea
discursului, acutele strălucitoare, expresivitatea cuceritoare au contribuit la
construirea impecabilă a unui demers de anvergură, împlinit prin prezenţa sa
scenică de o eleganţă şi un farmec irezistibil, totul cu o naturaleţe şi o
frumuseţe absolut impresionantă. Un alt aspect ce caracterizează evoluţia
artistei în orice partitură este acurateţea stilistică: Strauss cere un anume
mod de a rosti cuvântul, de a colora sunetul, o frazare generoasă şi suplă, pe
care le-a reliefat din plin. Aceste elemente sunt cu atât mai demne de admiraţie
cu cât, cu o lună în urmă, Ruxandra Donose a făcut, de asemenea, o adevărată
demonstraţie (şi) de măiestrie stilistică în lucrări de cu totul altă factură,
trecând rapid de la belcantoul cerut de Bellini la specificul verdian sau la
cel mozartian.
Trebuie
remarcat şi faptul că mai toţi soliştii din acea seară au cântat destul de
aproape de maniera aparte în care se cere abordată partitura, într-un
experiment nou pentru ei şi deci cu atât mai demn de apreciat, în intervenţii
scurte sau consistente, în schimbul rapid de replici sau în creionarea
personajelor ce amintesc de Commedia dell’arte. În partea a doua, soprana Irina
Ionescu a avut de parcurs o arie de mari dimensiuni – presărată cu coloraturi
multiple bine rezolvate şi de efect, cu acute sigure dar stridente şi mediul destul
de şters, dezavantajată şi de un vibrato excesiv –, integrându-se însă cu
dezinvoltură în jocul de nuanţe şi culori sau în alerta desfăşurare a
dialogurilor cu partenerii. La rândul său, soprana Lavinia Cherecheş a fost o
convingătoare Ariadna, poate uneori mai aproape de maniera wagneriană de cânt,
dar cu ştiinţa frazării şi a sublinierii unor momente în piano, vocea sa
spinto-dramatică, incisivă şi bine condusă, având toate datele necesare
rolului. Partener i-a fost tenorul Marius Budoiu, care a „atacat“ rolul eroic
Bachus cu experienţa sa bine ştiută, depăşind cu aplomb şi ratările din acut,
determinate probabil de ţesătura ingrată. O surpriză deosebit de plăcută a fost
tenorul Lucian Corchiş în Maestrul de dans şi în Brigella, tratate cu umor şi mai
ales cu o alternare inteligentă între falset şi un mediu eficient, puse în
valoare prin accente expresive perfect „în rol“ şi în stil. Mai sobru, dar la
fel de bine realizat, a fost şi Profesorul de muzică în versiunea baritonului
Florin Simionca, remarcabil ca frazare şi linie a cântului, în timp ce tenorul
Liviu Indricău (Ofiţerul, Scaramouche) sau baritonul Şerban Vasile
(Peruchierul, Arlechin) şi-au etalat glasurile penetrante, cu timbru deosebit
de calitativ, dar mai puţin preocupaţi de reliefarea cuvântului şi a sensurilor
cuprinse în text şi muzică. Alături de ei, basul Beniamin Pop a completat
eficient ansamblul, care astfel a fost bine sudat şi unitar sub raport vocal,
ceea ce nu se poate spune despre terţetul Nimfelor. Soprana Mădălina Barbu (Naiada)
a avut un glas banal ca timbru, agresiv şi neplăcut, mezzosoprana Andreea
Eftimescu (Driada) a parcurs corect, dar fără relief partitura, însă soprana
Andreea Novac (Echo) s-a remarcat prin calitate şi linie adecvată, rezultatul
în acest caz rămânând, în relaţionarea lor, destul de discutabil. A fost
singurul segment mai puţin reuşit, pentru că în rest soliştii şi-au depăşit, în
multe cazuri, nivelul obişnuit, demonstrând că se poate. În rolul vorbit al
Majordomului a fost solicitat actorul Claudiu Bleonţ, care a rostit textul în
limba germană (opera s-a prezentat în original) cu siguranţă şi inflexiuni
adecvate.
Pe de altă parte, orchestra a evoluat cu rigoare,
chiar dacă în secvenţele simfonice nu a avut tocmai acel suflu straussian pe
care îl aşteptam – gestica dirijorală restrânsă şi eficientă a cerut doar
precizie, nu şi desfăşurări generoase în spiritul cerut de muzica însăşi. Dar
relaţia cu soliştii a fost suplă şi exactă, solourile instrumentale bine susţinute,
rezultatul în ansamblu fiind o certă reuşită, mult peste aşteptările noastre şi
poate chiar ale interpreţilor. În ciuda vremii nefavorabile, sala a fost
arhiplină, iar faptul că nimeni nu a „abandonat“ la pauză constituie poate cel
mai elocvent semn că şi melomanii, dar şi cei care nu cunoşteau lucrarea, au
fost câştigaţi de lucrarea lui Richard Strauss prin frumuseţea muzicii şi prin
interpretare. Aplauzele entuziaste au răsplătit astfel un demers destul de
hazardat, care s-a dovedit în final un succes deosebit, fie şi într-o partitură
dificilă, fără „şlagăre“, într-o scriitură complexă pe care publicul şi chiar
soliştii mai tineri au descoperit-o şi au apreciat-o cu surprindere şi
încântare.
