Sărbătorile
pascale au fost marcate în plan muzical prin evenimente deosebite şi diverse.
Dacă stagiunea Filarmonicii a continuat pe coordonatele obişnuite, fără a avea,
de această dată, seri dedicate sărbătorilor, Opera a preferat să invite
melomanii şi curioşii, în ajun de Florii, la o gală aniversară dedicată, de
fapt, prieteniei basului Mihnea Lamatic (de 26 de ani angajat al teatrului) şi
a soţiei sale, soprana Gladiola Niţulescu-Lamatic, solistă la Operetă, cu
celebra soprană Angela Gheorghiu care, într-un asemenea context, a acceptat să
apară pe scena ONB. A fost un mod de a sărbători cele trei decenii de relaţie
apropiată şi constantă, împreună cu alţi colegi de generaţie sau cu parteneri
de ieri şi de azi. Deşi genericul sub care s-a desfăşurat programul, „Gală
aniversară Mihnea Lamatic“, nu preciza ce se aniversează, cred că seara de la
ONB ar trebui comentată mai curând ca o (re)întâlnire „în familie“. Au evoluat şi
soţii Lamatic, dar şi fiul lor, foarte tânărul bas Ştefan Lamatic, încă student
la Universitatea Naţională de Muzică, împreună cu Angela Gheorghiu şi câţiva
solişti care, la rândul lor, au studiat la clasa de canto a aceleiaşi instituţii,
denumită pe atunci, simplu, Conservator.
Mihnea
Lamatic a abordat arii de anvergură din „Macbeth“, „Don Carlo“ sau „Evgheni
Oneghin“, fiul său a marcat debutul absolut pe scena de operă cu o arie din
„Simon Boccanegra“ (etalând un timbru plăcut, liric şi o frazare îngrijită). În
schimb, Gladiola Niţulescu-Lamatic a rămas fidelă genului operetei, optând
pentru un cuplet din „Silvia“, având însă un titlu foarte departe de ţinuta
unui teatru liric ce se vrea de cotă – „Piparcă Petre“. Parteneri i-au fost
Valentino Tiron, evident Mihnea Lamatic (cu o enormă sticlă de şampanie în braţe),
precum şi balerini sau corişti de la Operetă. Secvenţa, total străină de
specificul teatrului-gazdă, a reflectat şi legătura strânsă a basului cu un
astfel de repertoriu, şi el, de ani buni, solist al Teatrului Naţional de
Operetă.
Tenorul
Alexandru Badea, a cărui activitate a început la Operetă şi a continuat la Operă,
până în momentul în care a hotărât să evolueze în străinătate, a ales arii din
„Turandot“ şi „Contesa Maritza“
(încheiată prin câteva măsuri cântate de el însuşi la vioara „împrumutată“ din
orchestră). S-a regăsit apoi în duetul din „Elixirul dragostei“ cu Mihnea
Lamatic. Acesta din urmă, împreună cu baritonul Dorin Mara, a susţinut (şi)
duetul din „Don Pasquale“, Mara prezentând de asemenea arii din „Falstaff“ şi
„Bărbierul din Sevilla“.
Şi
pentru că tenorul Teodor Ilincăi a cântat, în compania vestitei soprane, în
câteva concerte prin lume (şi el fiind o vreme angajat al ONB, în ultimele
stagiuni solicitat peste hotare), s-a numărat printre oaspeţii Galei, cucerind,
din nou, în arii din „Simon Boccanegra“ şi „Tosca“ (actul III). Tenorul a fost
într-o excelentă revenire de formă, timbrul său superb, metalic, recăpătându-şi
strălucirea, asemeni acutului performant.
Mult
aşteptata vedetă a serii, Angela Gheorghiu, frumoasă, elegantă, zâmbitoare şi
relaxată, a abordat, deloc întâmplător, poate chiar simbolic-nostalgic, împreună
cu Mihnea Lamatic, aceeaşi „scenă din biserică“ din „Faust“ în care
impresionase profund în 1988. Pe-atunci era studentă şi a apărut astfel pentru
prima (şi singura) oară într-un fragment „de spectacol“ pe acea „scândură“.
Pagina a fost reluată acum în maniera mai rezervată şi perfect „controlată“
conferită de experienţa şi statutul său pe marile scene ale lumii.
A
schimbat apoi „registrul“ prin duetul din „Porgy şi Bess“ (partener, din nou
Lamatic), ambele cântate însă cu partitura în faţă, deşi a interpretat rolul
Margareta în zeci de spectacole. Dar a trecut rapid la aria din „Gianni
Schicchi“, pentru ca în bis să prefere o arie din musicalul „My Fair Lady“,
glasul său sunând frumos, condus cu atenţie şi supleţe, poate uşor temperat în
intensitate.
Dacă
prima parte a Galei a avut unitate de concepţie şi o ţinută reală, implicând şi
corul Operei (maestru Stelian Olariu), după pauză au alternat opera cu opereta şi
musicalul, desigur conform preferinţelor unora, într-o amalgamare eclectică. Nu
a lipsit nici măcar un lied de Rahmaninov, pe care Gladiola Niţulescu a dorit să-l
parcurgă ca fiul său să o acompanieze la pian – foarte bine, de altfel.
„Pendularea“
între genuri a culminat, în final, cu duetul din „Don Giovanni“ de Mozart,
cântat de toţi soliştii. Angela Gheorghiu „l-a deschis“ împreună cu Ştefan
Lamatic, intrând succesiv pe scenă şi ceilalţi colegi, prieteni şi
colaboratori, destul de improvizat dar agreabil în sine. Numai că bisul acordat
de divă a fost urmat de bisul sărbătoritului, decupat tot din musicalul de
Loewe. Solistul a apărut, în cupletul lui Doolittle, alături de V. Tiron şi de
un alt coleg, mimând beţia avansată, dansând cu aplomb şi bună dispoziţie.
Cred, totuşi, că o asemenea gală era de aşteptat să se păstreze în „rama“ unei
structuri care să asigure eleganţa evenimentului.
Corul
a sunat aşa cum trebuia în momentul din „Carmina Burana“, apoi în intervenţiile
din „Turandot, Boccanegra“ sau „Faust“, dar, în partea a doua, ansamblul nu a
mai fost „exploatat“, deşi ar fi asigurat un plus de strălucire desfăşurării
generale. La rândul său, orchestra a fost la înălţime, reuşind să acompanieze
cu rigoare pagini familiare sau nu ca gen şi stil, sub conducerea lui Ciprian
Teodorescu. Dirijorul s-a străduit să se plieze pe tempoul uneori aleatoriu al
soliştilor, fără ca uşoarele dezechilibre să fie total evitate, mai ales în
condiţiile unor „coroane“ exagerat prelungite.
Urmărind
Gala, mă gândeam la „zăpezile de altădată“. Aşa cum a subliniat şi Marius
Constantinescu în prezentarea sa, întreaga seară a fost generată de marcarea
unor decenii de prietenie. Un pretext pentru ca publicul nostru să o reasculte
„pe viu“, după multă vreme, pe strălucitoarea Angela Gheorghiu, admirându-i şi
rochiile superbe, ţinuta şi atitudinea pregnantă, proprie unei adevărate dive,
perfect conştientă de valoarea sa, de gestul prin care ne-a permis să o aplaudăm,
după 27 de ani, pe acea scenă, ceea ce, pentru toată lumea „implicată“ a fost,
cu siguranţă, o „lovitură de imagine“ pusă la cale de multă vreme şi oferită ca
atare.
Au
fost zile în care s-au cântat partituri adecvate sărbătorilor sau lucrări fără
vreo legătură cu momentul de introspecţie şi intensă trăire a Învierii, ba
chiar într-un „melanj“ poate mai potrivit de Revelion, cu „de toate“ şi cu
poante în principiu agreabile. Important e însă că publicul a fost de fiecare
dată numeros şi s-a simţit bine.
