Titlul de mai sus mi-a fost inspirat de cei
800 de spectatori care au umplut până la refuz sala Teatrului Tineretului din
Bucureşti la spectacolul Leul deşertului al tinerei autoare
Mona Radu (un nume predestinat pentru protagonist) interpretat şi regizat de
Radu Beligan, încă în forţă creatoare.
Afiliindu-şi fără sfială titlul unui film
din 1981 (cu Anthony Quinn în rolul principal) şi implicit al eroului libian
Omar Mukhtar, executat de regimul Mussolini, Mona Radu încropeşte o dramoletă
axată în principal pe personalitatea maestrului Radu Beligan şi cu acest
spectacol năpădeşte marile oraşe ale României: Bucureşti, Bacău, Braşov, Botoşani,
Buzău, Constanţa, Cluj, Craiova, Piteşti, Reşiţa, Râmnicu Vâlcea, Sibiu,
Suceava, Timişoara, Tulcea (suspendat) şi din nou Bucureşti, preţul unui bilet
fiind între 60 şi 100 de lei, într-un turneu de încununare a carierei marelui
om de teatru cu un personaj odios, imoral, corupt până în măduva oaselor, de
care Radu Beligan se achită cu mare artă. La Bucureşti s-a emis chiar un
voucher. Cumperi bilet la Leul deşertului
şi ţi se oferă în contrapartidă un bilet la Take,
Ianke şi Cadâr; în loc de 150 de lei, poţi plăti doar 89 de lei, dacă
achiziţionezi ambele bilete. În numai trei luni de la premieră, Leul deşertului a încasat, în total,
potrivit ziarului „Ring“, suma de 1.540.000 lei. Vechii nababi arghirofili ai
teatrului românesc, Sică Alexandrescu şi Aurel Baranga, de acolo de unde sunt
acum, ar putea deveni invidioşi pentru asemenea lovitură teatrală.
Revenind la tema spectacolului: dacă nu vrei
să deranjezi mafia din România, dar mai ales autorităţile, devenind urâcios,
chiar indezirabil, tema corupţiei din România, atât de dureroasă, dar şi atât
de roasă, de tocită, o transporţi peste hotare, în „iadul capitalist“, undeva
în lume, eventual în America. Şi atunci totul devine nu bine şi frumos, ci
splendid. Nu se supără nimeni. Nici guvernul, nici preşedinţia, aceste instituţii
până de curând antagonice. Numai că, faţă de corozivele filme americane despre
mafie, dramoleta Leul deşertului pare
o pişcătură de purice. Nu tu împuşcături, nu lovituri ucigaşe de cuţit, nu
nuduri lascive, nu demascări sau revoluţii trucate, ci doar o nevinovată apariţie
în furou a Maiei Morgenstern şi... replici şi iar replici din arsenalul
argoului autohton.
Tema a avut căutare şi altădată, sub alte
auspicii: în 1952, în plin „obsedant deceniu“ (cum a fost numit mai târziu),
Teatrul Naţional juca aproape săptămânal piesa a doi anonimi, C. Constantin şi
Adrian Rogoz (ulterior dispăruţi din peisajul teatral), Martin Rogers descoperă America, al cărui personaj principal nu era
altul decât magnatul american John Pierpont Morgan, jucat de marele actor N. Băltăţeanu.
În piesă era incriminată, în subsidiar, cu mânie proletară, societatea americană
excesiv de coruptă, societate cu care noi, astăzi, printr-o acoladă a istoriei,
suntem parteneri în axa Bucureşti – Washington – Berlin...
Pretextul dramatic propriu-zis sau mărul
discordiei din Leul deşertului e cât
se poate de simplu. Aproape ca în tragediile antice: un mare industriaş,
Nikolay Rodnin, are ambiţia să-şi repare o greşeală: a construit ilegal un lanţ
de locuinţe pe un teren care aparţine indienilor. În consecinţă, având informaţii
că prefectul ţinutului, James Lyon, poreclit şi „Leul deşertului“, o doreşte pe
nora sa, o femeie cu un trecut cam deocheat, o roagă – mai bine zis, o
constrânge – să se „culce“ cu respectivul Leu, poreclit, nu se ştie de ce, al
deşertului, care, în urma acestei „plăceri“, va fi obligat, deoarece urma să
fie filmat cu o cameră ascunsă, să obţină o lege, ca pe terenurile respective să
se poată construi fără restricţii, devalizând pur şi simplu populaţia respectivă
de un drept ce i se cuvenea legal. În urma acestui aşa-zis „serviciu“ pentru
socrul său, Ingrid (Maia Morgenstern) va avea mari foloase materiale. Nora nu
stă mult pe gânduri şi, după o „matură gândire“, se decide să-şi ajute socrul,
atacându-l, cum se zice, „la baionetă“ pe cel căruia i se spune „Leul deşertului“.
Dar împreunarea nu se consumă pentru că în
sufletul nurorii Ingrid se trezeşte o mare dragoste pentru aşa-zisul Leu al deşertului.
Care „Leu“ se dovedeşte în scena respectivă doar un bun vorbitor de limba română,
cu alte cuvinte... cam pisicuţ!
Piesa, care ar fi mai nimerit să se numească
„Pariul“, cu un conflict cu o asemenea miză, aruncă spectatorul român într-un
halo de neverosimil şi perplexitate, pe care îl au mai toate piesele calchiate
după dramele americane cu afacerişti veroşi, femei nevricoase bântuite de o
nemiloasă sexualitate sau consumatoare excesive de alcool, care au populat
piesele lui Tennessee Williams („Un tramvai numit dorinţă“) sau longevivul
serial „Dallas“, vizionat cu multă asiduitate şi încrâncenare de majoritatea
telespectatorilor autohtoni.
Ce să facă, în situaţia respectivă, bieţii
actori, când li se prezintă contra cost o atare ofertă? În starea de
pauperitate în care se află majoritatea, nu au la dispoziţie decât două soluţii:
să refuze, că acum se poate, pierzând o oportunitate probabil bine plătită,
sau, ca altădată, când sub auspiciile partidului comunist erau obligaţi să
joace piese mincinoase despre iadul capitalist distrugător al personalităţii
umane, înfăţişând în contrast personalitatea imaculată a omului nou, să-şi pună
talentul pe canavaua destul de subţire a piesei Monei Radu. Şi o fac cu vârf şi
îndesat, speculând, cu experienţa şi mai ales cu talentul din dotare, bruma de
adevăr sau replicile inteligente pe care, totuşi, piesa Monei Radu le conţine
pe ici, pe acolo. Maia Morgenstern umple cu personalitatea sa rolul unei femei frivole
avide de putere cât încape, ca şi alte personaje pe care actriţa le-a mai
întruchipat în varii spectacole şi pe care le-am comentat laudativ. N-are
niciun impediment de a interpreta, cu temperamentul său, încă o femeie volitivă.
Mircea Rusu e un enigmatic „Leu al deşertului“,
care pare că se miră şi el că se numeşte aşa (Leu) şi, ca orice capitalist
rapace, cum se arăta în caricaturile din „Scânteia“ sau „Pravda“, râvneşte nu
numai bani, avere, putere politică, dar şi farmecele lui Ingrid, care, la
momentul declanşării „conflictului“, trăieşte amiabil cu fiul capitalistului
Rodnin, care, la rândul său, e gelos şi o râvneşte pe soţia alcoolică a Leului
deşertului, Mircea Constantinescu dezvăluind un personaj de o „complexitate“
aparte. Tania Popa reface cu succes un rol de beţivă cizelat în cealaltă piesă
a Monei Radu, Lecţia de violoncel, obţinând
aplauze la scenă deschisă cu o replică insolită: „O să ţi-o sug“. Am informaţii
că, la Timişoara, a produs consternare, dovedind că... publicul bucureştean nu
e pudibond. De asemenea, se obţin aplauze generoase de mai multe ori, când
personajul Maiei Morgenstern este numit „curvă“, ceea ce arată că publicul din
sală înţelege cuvântul respectiv în toată complexitatea lui, chiar dacă el n-a
fost trecut în dicţionare decât de curând, preferându-se până la el cuvântul
„prostituată“. Mai întâlnim un personaj adiacent, o secretară (Lamia Beligan)
care suspină după fiul primului magnat şi concubinul Ingridei, pe care încearcă
să-l facă vizibil chiar cu un şarpe viu pe umeri.
Şi cam atât ar fi dacă n-ar exista maestrul
Radu Beligan care, deşi nu e Leul deşertului, cum majoritatea spectatorilor ar
putea crede, ne înfăţişează, cu minunata sa artă, cât se poate de succint,
traiectoria unui posibil Shylock modern. Nu ne mai mirăm. Suntem doar consternaţi,
până la lacrimi, că, la vârsta venerabilă pe care o are, s-a aruncat cu toată
energia pe care o posedă în această nouă aventură 
teatrală de dragul unei stele
numite... Mona, exemplificând pe viu îndemnul la iubire pe care-l propovăduieşte
de mai mult timp pe toate canalele de informare publică. Intrarea sa în scenă
este în acelaşi timp misteriosă şi şocantă, ca un fel de deus ex machina din unele piese clasice: într-o lumină redusă,
palidă, este adus, susţinut, sprijinit, condus de două persoane care n-au nicio
legătură cu piesa. Unul pare a fi chiar autoarea. Ar fi putut fi doi servitori
ai personajului, dar nu sunt.
„Nu vom părăsi acest loc până când nu vom
ajunge fie la victorie, fie la martiriu. Nu ne vom preda: vom învinge sau vom
muri. Noi aparţinem lui Dumnezeu şi la el ne vom întoarce“, pare a spune, ca
altădată Omar Mukhtar, făptura firavă, din ce în ce mai împuţinată, a
maestrului Beligan. Dar te poţi întreba: dacă s-a vrut o piesă cu maestrul
Beligan, de ce nu au ales Shylock. De la Ion Sârbu, niciun alt actor român n-a
mai îndrăznit să-l întruchipeze. De asemenea, mai existau în piesă minunatul
personaj Portia, în care Maia Morgenstern se putea desfăşura cu brio, Nerissa,
camerista Portiei, pentru Lamia, şi Antonio, pentru Mircea Rusu. Personaje
autentice, pline de sevă şi adevăr. Iar Mona Radu putea să scrie o adaptare a
piesei „Neguţătorul din Veneţia“.
Fermecat, încântat de
jocul fascinant al actorilor care se dăruiesc cu abnegaţie acestei piesuţe,
cochetărie minoră cu dramaturgia a unui posibil talent, aproape că nici n-am
observat că pe scenă există decor şi că este semnat profesionist de Imelda
Manu. Şi nici costumele realizate de Dorin Negrău.
