Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Un produs vandabil: Radu Beligan + mafia

Viața Medicală
Candid STOICA joi, 9 aprilie 2015
   Titlul de mai sus mi-a fost inspirat de cei 800 de spectatori care au umplut până la refuz sala Teatrului Tineretului din Bucureşti la spectacolul Leul deşertului al tinerei autoare Mona Radu (un nume predestinat pentru protagonist) interpretat şi regizat de Radu Beligan, încă în forţă creatoare.
   Afiliindu-şi fără sfială titlul unui film din 1981 (cu Anthony Quinn în rolul principal) şi implicit al eroului libian Omar Mukhtar, executat de regimul Mussolini, Mona Radu încropeşte o dramoletă axată în principal pe personalitatea maestrului Radu Beligan şi cu acest spectacol năpădeşte marile oraşe ale României: Bucureşti, Bacău, Braşov, Botoşani, Buzău, Constanţa, Cluj, Craiova, Piteşti, Reşiţa, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Suceava, Timişoara, Tulcea (suspendat) şi din nou Bucureşti, preţul unui bilet fiind între 60 şi 100 de lei, într-un turneu de încununare a carierei marelui om de teatru cu un personaj odios, imoral, corupt până în măduva oaselor, de care Radu Beligan se achită cu mare artă. La Bucureşti s-a emis chiar un voucher. Cumperi bilet la Leul deşertului şi ţi se oferă în contrapartidă un bilet la Take, Ianke şi Cadâr; în loc de 150 de lei, poţi plăti doar 89 de lei, dacă achiziţionezi ambele bilete. În numai trei luni de la premieră, Leul deşertului a încasat, în total, potrivit ziarului „Ring“, suma de 1.540.000 lei. Vechii nababi arghirofili ai teatrului românesc, Sică Alexandrescu şi Aurel Baranga, de acolo de unde sunt acum, ar putea deveni invidioşi pentru asemenea lovitură teatrală.
   Revenind la tema spectacolului: dacă nu vrei să deranjezi mafia din România, dar mai ales autorităţile, devenind urâcios, chiar indezirabil, tema corupţiei din România, atât de dureroasă, dar şi atât de roasă, de tocită, o transporţi peste hotare, în „iadul capitalist“, undeva în lume, eventual în America. Şi atunci totul devine nu bine şi frumos, ci splendid. Nu se supără nimeni. Nici guvernul, nici preşedinţia, aceste instituţii până de curând antagonice. Numai că, faţă de corozivele filme americane despre mafie, dramoleta Leul deşertului pare o pişcătură de purice. Nu tu împuşcături, nu lovituri ucigaşe de cuţit, nu nuduri lascive, nu demascări sau revoluţii trucate, ci doar o nevinovată apariţie în furou a Maiei Morgenstern şi... replici şi iar replici din arsenalul argoului autohton.
   Tema a avut căutare şi altădată, sub alte auspicii: în 1952, în plin „obsedant deceniu“ (cum a fost numit mai târziu), Teatrul Naţional juca aproape săptămânal piesa a doi anonimi, C. Constantin şi Adrian Rogoz (ulterior dispăruţi din peisajul teatral), Martin Rogers descoperă America, al cărui personaj principal nu era altul decât magnatul american John Pierpont Morgan, jucat de marele actor N. Băltăţeanu. În piesă era incriminată, în subsidiar, cu mânie proletară, societatea americană excesiv de coruptă, societate cu care noi, astăzi, printr-o acoladă a istoriei, suntem parteneri în axa Bucureşti – Washington – Berlin...
   Pretextul dramatic propriu-zis sau mărul discordiei din Leul deşertului e cât se poate de simplu. Aproape ca în tragediile antice: un mare industriaş, Nikolay Rodnin, are ambiţia să-şi repare o greşeală: a construit ilegal un lanţ de locuinţe pe un teren care aparţine indienilor. În consecinţă, având informaţii că prefectul ţinutului, James Lyon, poreclit şi „Leul deşertului“, o doreşte pe nora sa, o femeie cu un trecut cam deocheat, o roagă – mai bine zis, o constrânge – să se „culce“ cu respectivul Leu, poreclit, nu se ştie de ce, al deşertului, care, în urma acestei „plăceri“, va fi obligat, deoarece urma să fie filmat cu o cameră ascunsă, să obţină o lege, ca pe terenurile respective să se poată construi fără restricţii, devalizând pur şi simplu populaţia respectivă de un drept ce i se cuvenea legal. În urma acestui aşa-zis „serviciu“ pentru socrul său, Ingrid (Maia Morgenstern) va avea mari foloase materiale. Nora nu stă mult pe gânduri şi, după o „matură gândire“, se decide să-şi ajute socrul, atacându-l, cum se zice, „la baionetă“ pe cel căruia i se spune „Leul deşertului“.
   Dar împreunarea nu se consumă pentru că în sufletul nurorii Ingrid se trezeşte o mare dragoste pentru aşa-zisul Leu al deşertului. Care „Leu“ se dovedeşte în scena respectivă doar un bun vorbitor de limba română, cu alte cuvinte... cam pisicuţ!
   Piesa, care ar fi mai nimerit să se numească „Pariul“, cu un conflict cu o asemenea miză, aruncă spectatorul român într-un halo de neverosimil şi perplexitate, pe care îl au mai toate piesele calchiate după dramele americane cu afacerişti veroşi, femei nevricoase bântuite de o nemiloasă sexualitate sau consumatoare excesive de alcool, care au populat piesele lui Tennessee Williams („Un tramvai numit dorinţă“) sau longevivul serial „Dallas“, vizionat cu multă asiduitate şi încrâncenare de majoritatea telespectatorilor autohtoni.
   Ce să facă, în situaţia respectivă, bieţii actori, când li se prezintă contra cost o atare ofertă? În starea de pauperitate în care se află majoritatea, nu au la dispoziţie decât două soluţii: să refuze, că acum se poate, pierzând o oportunitate probabil bine plătită, sau, ca altădată, când sub auspiciile partidului comunist erau obligaţi să joace piese mincinoase despre iadul capitalist distrugător al personalităţii umane, înfăţişând în contrast personalitatea imaculată a omului nou, să-şi pună talentul pe canavaua destul de subţire a piesei Monei Radu. Şi o fac cu vârf şi îndesat, speculând, cu experienţa şi mai ales cu talentul din dotare, bruma de adevăr sau replicile inteligente pe care, totuşi, piesa Monei Radu le conţine pe ici, pe acolo. Maia Morgenstern umple cu personalitatea sa rolul unei femei frivole avide de putere cât încape, ca şi alte personaje pe care actriţa le-a mai întruchipat în varii spectacole şi pe care le-am comentat laudativ. N-are niciun impediment de a interpreta, cu temperamentul său, încă o femeie volitivă.
   Mircea Rusu e un enigmatic „Leu al deşertului“, care pare că se miră şi el că se numeşte aşa (Leu) şi, ca orice capitalist rapace, cum se arăta în caricaturile din „Scânteia“ sau „Pravda“, râvneşte nu numai bani, avere, putere politică, dar şi farmecele lui Ingrid, care, la momentul declanşării „conflictului“, trăieşte amiabil cu fiul capitalistului Rodnin, care, la rândul său, e gelos şi o râvneşte pe soţia alcoolică a Leului deşertului, Mircea Constantinescu dezvăluind un personaj de o „complexitate“ aparte. Tania Popa reface cu succes un rol de beţivă cizelat în cealaltă piesă a Monei Radu, Lecţia de violoncel, obţinând aplauze la scenă deschisă cu o replică insolită: „O să ţi-o sug“. Am informaţii că, la Timişoara, a produs consternare, dovedind că... publicul bucureştean nu e pudibond. De asemenea, se obţin aplauze generoase de mai multe ori, când personajul Maiei Morgenstern este numit „curvă“, ceea ce arată că publicul din sală înţelege cuvântul respectiv în toată complexitatea lui, chiar dacă el n-a fost trecut în dicţionare decât de curând, preferându-se până la el cuvântul „prostituată“. Mai întâlnim un personaj adiacent, o secretară (Lamia Beligan) care suspină după fiul primului magnat şi concubinul Ingridei, pe care încearcă să-l facă vizibil chiar cu un şarpe viu pe umeri.
   Şi cam atât ar fi dacă n-ar exista maestrul Radu Beligan care, deşi nu e Leul deşertului, cum majoritatea spectatorilor ar putea crede, ne înfăţişează, cu minunata sa artă, cât se poate de succint, traiectoria unui posibil Shylock modern. Nu ne mai mirăm. Suntem doar consternaţi, până la lacrimi, că, la vârsta venerabilă pe care o are, s-a aruncat cu toată energia pe care o posedă în această nouă aventură teatrală de dragul unei stele numite... Mona, exemplificând pe viu îndemnul la iubire pe care-l propovăduieşte de mai mult timp pe toate canalele de informare publică. Intrarea sa în scenă este în acelaşi timp misteriosă şi şocantă, ca un fel de deus ex machina din unele piese clasice: într-o lumină redusă, palidă, este adus, susţinut, sprijinit, condus de două persoane care n-au nicio legătură cu piesa. Unul pare a fi chiar autoarea. Ar fi putut fi doi servitori ai personajului, dar nu sunt.
   „Nu vom părăsi acest loc până când nu vom ajunge fie la victorie, fie la martiriu. Nu ne vom preda: vom învinge sau vom muri. Noi aparţinem lui Dumnezeu şi la el ne vom întoarce“, pare a spune, ca altădată Omar Mukhtar, făptura firavă, din ce în ce mai împuţinată, a maestrului Beligan. Dar te poţi întreba: dacă s-a vrut o piesă cu maestrul Beligan, de ce nu au ales Shylock. De la Ion Sârbu, niciun alt actor român n-a mai îndrăznit să-l întruchipeze. De asemenea, mai existau în piesă minunatul personaj Portia, în care Maia Morgenstern se putea desfăşura cu brio, Nerissa, camerista Portiei, pentru Lamia, şi Antonio, pentru Mircea Rusu. Personaje autentice, pline de sevă şi adevăr. Iar Mona Radu putea să scrie o adaptare a piesei „Neguţătorul din Veneţia“.
   Fermecat, încântat de jocul fascinant al actorilor care se dăruiesc cu abnegaţie acestei piesuţe, cochetărie minoră cu dramaturgia a unui posibil talent, aproape că nici n-am observat că pe scenă există decor şi că este semnat profesionist de Imelda Manu. Şi nici costumele realizate de Dorin Negrău.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 199 de lei
  • Digital – 149 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC